dummy

Jules Claretie (1840-1913), membru al Academiei Franceze, ar fi afirmat cândva: „Orice om care face ceva, are împotriva sa pe cei ce ar dori să facă acelaşi lucru, pe cei care în mod precis fac contrariul, şi mai ales marea armată a celor înverşunaţi care nu fac nimic.” Indiferent dacă citatul este exact ori ba, căci n-am reușit să-i verific autenticitatea, el poate servi drept motto și pentru descrierea stării în care se află, de decenii, diaspora românească din Germania ^[1]. Să mă explic. În primăvara anului 2002, după o întâlnire a unui ministru de la București cu vreo patruzeci dintre românii din München ^[2], m-am întrebat – contrariat de faptul că discuția fusese moderată de... președintele Federației Sașilor Ardeleni – de ce oare comunitatea românească n-a fost în stare să delege din rândurile ei pe cineva care să fi preluat acest rol. Nedumerirea mea era accentuată și de luările de cuvânt ale celor din sală: fiecare își etala meritele, întrebările puse mărginându-se de cele mai multe ori la aspecte de interes strict personal. La München existau câteva asociații culturale românești ^[3], bănuiam că și în alte orașe germane, dar lipsea o organizație reprezentativă, de nivel federal, cum era aceea a sașilor ardeleni ^[4], care să le reunească pe cele locale și să poată vorbi în numele comunității românești din Germania. Numai noi să n-avem faliții noștri?!, mi-am zis eu atunci, cuprins de o sfântă indignare, și m-am pus pe treabă; dar dacă aș fi cunoscut citatul de mai sus, poate că aș mai fi stat să cuget.

În primii ani după stabilirea mea în Germania, în iulie 1983, mă concentrasem asupra temelor vitale: recuperarea celor doi copii, rămași la părinții Marianei ^[5]; învățarea limbii germane; însușirea unei calificări prin care să-mi pot hrăni familia ^[6]; obținerea unei locuințe cu o chirie accesibilă; găsirea unei slujbe și dobândirea unui statut profesional onorabil, la o firmă la care am și rămas anagajat până la pensionare. Abia după depășirea acestei faze, mi-am putut relua, prin 1988, preocupările literare – în limita puținului timp disponibil, pe care de fapt îl răpeam, duminica, familiei. Așa am ajuns să scriu și să public câteva cărți ^[7], să-mi văd din nou unele texte incluse în antologii ^[8], să-mi reîncep colaborarea la reviste de cultură ^[9]. Mentorul meu literar, scriitorul Adrian Rogoz, se stabilise și el în toamna anului 1989 în Germania, prin el l-am cunoscut pe scriitorul și editorul Radu Bărbulescu, iar de la acesta am aflat de existența la München a Apoziției, ale cărei întruniri lunare am ajuns să le frecventez încă de la începutul anilor ’90. Apoi, pe la mijlocul deceniului, m-am numărat printre membrii fondatori ai asociației literare müncheneze ^[10] înființate la îndemnul lui Laurențiu Ulici, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor. Ieșisem așadar în „arena publică”, iar o urmare firească a fost și invitarea mea la Întâlnirile de la Neptun ale Scriitorilor Români de Pretutindeni, inițiate de același Laurențiu Ulici (și la care, din păcate, între timp s-a renunțat). Pentru cei mai mulți români din München, de Germania să nu mai vorbim, rămâneam însă pe mai departe un ilustru anonim.

Dându-mi seama că ideea de a iniția o organizație a românilor din întreaga Germanie n-ar fi avut nici un ecou dacă aș fi lansat-o în numele meu personal, le-am propus lui ing. Virgiliu Petala, președintele executiv al Apoziției, și lui arh. Dan Ciudin, președintele Alianței Civice, să adresăm împreună un apel către toate asociațiile românești care ne erau cunoscute, apel pe care îl semnam și eu, din partea Asociației Scriitorilor ^[11]. Apelul (vezi Anexa 1), difuzat în aprilie 2002, propunea organizarea unei mese rotunde, la care urma să fie dezbătut un proiect de statut și să fie pregătită o viitoare adunare constituantă. Masa rotundă a avut loc la 19 octombrie, la München (vezi Anexa 2), iar adunarea constituantă s-a întrunit la 16 noiembrie, la Stuttgart, unde delegații a opt asociații^[12] au întemeiat Liga Asociațiilor Româno-Germane din Germania (LARG), au aprobat statutul și au ales comitetul de conducere al Ligii ^[13]. Încă de la întemeiere, Liga avea inconvenientul de a nu fi reunit toate asociațiile românești de aici: cam jumătate dintre cele despre a căror existență știam, n-au participat la masa rotundă și la adunarea constituantă, sau nici măcar n-au răspuns la apelul inițial; dar era oricum un succes, iar numărul asociațiilor membre a crescut de atunci continuu, trecând în prezent de douăzeci ^[14]. În primii doi ani au fost puse bazele unei existențe solide: Liga a fost înregistrată oficial și i-a fost recunoscut caracterul de organizație de folos obștesc, favorizată fiscal; a devenit membră a Forumului Germano-Român ^[15] și a fost cooptată în Curatoriul acestuia; a organizat primele Întâlniri ale Reprezentanților Comunităților Românești din Germania; a înființat un portal propriu pe internet, cu un buletin de știri electronic – printre altele. La aceste succese au contribuit toți membrii comitetului de conducere; întâlnirile comitetului se țineau cu regularitate, se comunica operativ prin intermediul poștei electronice. Întemeierea Ligii a fost salutată și de asociații românești din Canada și Italia, care au văzut în LARG un model demn de urmat.

Totuși, încă de pe atunci au apărut și primele semne ale unei atitudini cel puțin stranii. Nu mă refer la justificările, uneori mai greu de înțeles, ale unor asociații rămase în afara Ligii: în definitiv, era dreptul lor de a decide liber asupra afilierii sau neafilierii la o organizație-umbrelă, și nu aveau nici o obligație de a-și argumenta poziția. Dar curând după prima dintre Întâlnirile inițiate de Ligă, în decembrie 2003, a apărut în internet un soi de pamflet, afișat de postul de radio Dor de Țară, în care – fără a se fi informat deloc asupra modului, deschis și absolut democratic, în care fusese întemeiată Liga – autorul, un oarecare Mihai Lebădă, ne aducea învinuiri lipsite de orice temei: „Românii noștri se aleg singuri, mai lipsește să se proclameze unul din noi drept împărat, rege sau guvernator internațional al românilor!!!” Tot el punea în circulație însinuarea că Liga ar fi aservită guvernului român: „Ceea ce mă deranjează pe mine foarte mult, este faptul că se caută aproape cu forța contact cu guvernul corupt de la București...” „Dar daca LARG s-a format într-un organ de control apropiat guvernului de la București... și cam așa cred că și este...” „Se pierde timpul cu «uns miere» pe gura celor din partea guvernului român” etc., etc. După care, încheie cu un îndemn implicit la ne-unire: „Mă bucur că totuși nu s-au alăturat toți ligii LARG. Mai rămâne un pic de lumină în întunericul organizațiilor din diaspora română.” Din păcate, printre conaționalii noștri obiceiul de a verifica asemenea „informații” nu pare foarte frecvent, ceea ce, în schimb (împreună cu o doză ridicată de neîncredere față de semeni și cu știuta atitudine față de capra vecinului), favorizează răspândirea zvonurilor, a bârfei și a clevetelii; astfel că, deloc întâmplător, la numai câteva luni, ca răspuns la propunerea Ligii către una dintre asociațiile neafiliate de a ne întâlni pentru a discuta o posibilă conlucare, am primit un refuz în doi peri, însoțit (drept argument, pe semne) de o copie a „pamfletului” lui Mihai Lebădă. Cu timpul, atacurile au devenit tot mai dese, cu o țintă mai directă: circula astfel, la un moment dat, oferită ca din sursă sigură, afirmația că eu aș fi „omul lui Adrian Năstase” și „rudă cu ministrul propagandei” ^[16], că primisem deci misiunea de a înființa LARG direct din partea guvernului român. De fapt, se urmărea discreditarea ideii, zădărnicirea încercării de reunire a comunităților românești sub umbrela unei organizații comune – ceea ce nici nu era prea geu, dată fiind starea de dezbinare a diasporei după decenii de învrăjbire metodică, stare la care agenții Securității contribuiseră intens. Cum acel gen de ponegrire era departe de a se limita la cazul meu, ci părea să fie un fenomen destul de răspândit în spațiul lipsit de o dimensiune juridică al diasporei, cu presa ei cu tot, l-am abordat jurnalistic în mai multe rânduri, însă din păcate fără rezultate detectabile ^[17].

După încheierea primului mandat, la adunarea de alegeri din 18 septembrie 2004, n-am mai candidat pentru o funcție de conducere: odată depășite dificultățile începutului, socoteam încheiată misiunea pe care mi-o asumasem singur și încredințam ștafeta unora mai tineri, cu mai multă energie, idei și inițiativă. Eram dornic să-mi dedic din nou timpul liber unor proiecte literare, după o întrerupere de doi ani în favoarea activității obștești. S-a propus atunci să fiu ales președinte de onoare al LARG, un semn de prețuire care m-a emoționat; am obiectat că o asemenea posibilitate nu era prevăzută în statut, dar cum delegații la adunare au adoptat pe loc modificarea necesară, m-am văzut nevoit să accept, dându-mi seama că un refuz putea fi interpretat ca afront și ca dezicere față de propria mea strădanie de până atunci.

Răgazul n-a durat decât un an ^[18]. În septembrie 2005, cedând insistențelor unor colegi de la Apoziția, îngrijorați de refuzul celor din conducerea de până atunci de a mai candida, am acceptat – cu greu, de altfel, căci îmi vedeam din nou amânate proiectele – să fiu ales președinte executiv al asociației. Cum știam că, în urmă cu mai mulți ani, asociația editase o publicație anuală care s-a bucurat la vremea ei de o largă audiență, am propus atunci reluarea acelei frumoase tradiții; așa s-a ajuns la lansarea seriei noi a Revistei Apoziția ^[19], o tribună de manifestare pentru oamenii de cultură, români sau originari din România, nu numai din Germania, ci din toată diaspora ^[20] – binevenită și ca spațiu de comunicare virtual, după abolirea regretatelor Întâlniri de la Neptun. În editarea acestor veritabile antologii, bogat ilustrate, de dimensiunea respectabilă a unor volume ^[21], am investit cinci ani la rând tot timpul meu productiv ^[22], dar și mult suflet, idei și energie: am fost nu numai director și editor al revistei, ci și secretar, dactilograf, redactor, tehnoredactor, corector, procurator de fonduri ^[23], curier și administrator^[24]. Bineînțeles, fără altă răsplată decât satisfacția lucrului bine făcut și a rezultatelor; tot așa cum colaboratorii, autori ai textelor, ai traducerilor, ai ilustrației, au renunțat la rândul lor la orice onorar.

N-a trecut multă vreme de când îmi împărțeam astfel timpul între organizarea întrunirilor lunare ale asociației și editarea revistei, că în jurul persoanei mele au reînceput să fie țesute legende, axate pe suspiciunea că mi s-ar fi încredințat o „misiune”. Era, într-o oarecare măsură, expresia nedumeririi celor înzestrați cu spirit pragmatic, care nu puteau crede că le făceam pe toate din pur altruism, mânat doar de dorința de a contribui la bunul mers al obștei. Când însă mi-a fost dat să aud că sunt bănuit a fi fost ofițer de Securitate, mi-a pierit umorul și am replicat în mod public; totodată am cerut la C.N.S.A.S. să-mi văd dosarul, în caz că ar fi existat vreunul, precum și o adeverință de necolaborare cu Securitatea. Am aflat astfel că, într-adevăr, aveam un dosar de urmărire, cu a cărui lectură, pe alocuri de-a dreptul amuzantă ^[25], m-am delectat câteva ceasuri la sediul C.N.S.A.S., prin noiembrie 2007; adeverința de necolaborare am primit-o mai târziu, din pricina unei schimbări de legislație ^[26], care a îngreunat simțitor obținerea unui asemenea document de către cei ce nu făceau parte din categoriile specificate în mod expres ^[27]. Însă chiar și înainte de a avea în mână dovada scrisă, știindu-mă eu fără vreo tangență cu activitatea Securității, îmi ziceam că valurile se vor potoli de la sine, mai ales că în ianuarie 2008 am renunțat să candidez la alegerile pentru conducerea Apoziției, iar în toamna lui 2010 am depus și mandatul de director și editor al revistei.

Dar n-a fost așa. Prin decembrie mi-a ajuns la urechi vestea că numele meu era pomenit în mai multe rânduri în tocmai apăruta carte a lui Liviu Vălenaș, Fabrica de spioni ^[28]. Iar ce mi se punea acolo mie în cârcă, întrecea cu mult în virulență și infamie toată ponegreala îndurată din ziua în care am avut proasta inspirație de a face ceva pentru binele obștesc. Sunt înșirate în carte minciuni cu ghiotura: că aș fi spionat (?!) pentru Scânteia și Contemporanul (p.317), că în 1983 mi s-ar fi aprobat actele de plecare definitivă în RFG (p.12-13, nota 2) ^[29], că aș fi ajuns peședinte, apoi președinte de onoare al LARG și președinte executiv al Apoziției prin grația guvernului Adrian Năstase (p.307), că Revista Apoziția ar fi fost finanțată de SIE (p.11) ^[30], sau că aș fi omul de încredere (p.307) și chiar colaborator de taină al Consulatului General al României din München, unde aș întocmi listele de invitați cu persoanele agreate de SIE la manifestările românești din München (p.13, continuarea notei 2); și cum autorul va fi aflat că gogoașa cu pretinsa mea activitate de agent al Securității nu mai ține^[31], el confecționează o acuzație gravă din faptul că am fost redactor la Scânteia ^[32], punând în gura altcuiva afirmația că aș fi făcut prin aceasta mai mult rău decât 100 de informatori la un loc, că aș fi făcut același rău pe care l-a făcut și Adrian Păunescu (p.13).

Spre marea mea nedumerire, am constatat că postfața cărții era semnată de Dan Culcer, cu care mă cunosc de multe decenii; i-am scris, întrebându-l dacă, înainte de a-și fi pus obrazul în joc pentru autor, a citit pasajele în care eram astfel împroșcat cu noroi. Nu le citise – și mi-a propus să publice în Asymetria, revista online pe care o editează, luarea mea de poziție; ea a apărut la 1 februarie a.c., însoțită de nota lui Dan Culcer: „Ca postfațator al cărții lui Liviu Vălenaș, precizez că nu am luat cunoștință de notele sau pasajele la care se referă Gheorghe Săsărman, decât la lectura versiunii tipărite în exemplarul primit ca drept de autor. Baza comentariilor mele din postafață a fost o versiune de imprimantă, incompletă, primită de la autor. Precizez de asemenea că mă dezamăgește modul în care Liviu Vălenaș își rezolvă, prin legende și comentarii insinuante, fără baze documentare, conflictele personale, procedeu care descalifică, trist, efortul său de cercetare, pentru care am pledat.” ^[33] În luarea mea de poziție îl somam pe autor să facă dovada afirmațiilor sale, subliniind că, în caz contrar, el se califică singur ca mincinos și calomniator; ar fi avut de asemenea șansa să-și retracteze balivernele și să-și ceară scuze. Dar n-a făcut nici una nici alta, deși de atunci au trecut mai bine de șase luni, iar Dan Culcer mi-a dat asigurări că i-a adus personal la cunoștință luarea mea de poziție și că o publicase în internet.

Faptul că n-a putut face dovada afirmațiilor sale nu-i deloc de mirare, căci nici nu are ce dovezi să aducă. Ce anume l-a făcut să mă încondeieze drept produs al unei fabrici de spioni rămâne pentru mine de neînțeles; dar mai ales îmi pare inadmisibil ca o editură onorabilă să publice o asemenea carte, plină de acuzații grave (nu sunt nici pe departe singurul căruia i se face „onoarea”), fără a se asigura cât de cât asupra probității autorului. Să fi contat oare, ca și acesta, pe faptul că pe cei vizați nu-i încântă deloc ideea de a se judeca de la mare distanță, cu tot consumul de nervi și de bani pe care l-ar implica un proces, și nici aceea de a se adresa justiției din România, nu tocmai renumită pentru imparțialitate și incoruptibilitate? De dragul publicității și al vânzării, se trece astfel peste o etică elementară, și chiar peste limitele codului penal, profitându-se cu nerușinare de un vacuum procedural, care pune practic victimele în imposibilitatea de a-și apăra eficient onoarea și demnitatea. Jules Claretie, citat de mine în deschidere, a spus ce a spus știind cum stau lucrurile în Franța așa-zisei Belle Époque – vă puteți imagina, stimați cititori, ce ar fi zis el dacă ar fi cunoscut diaspora română din zilele noastre!...

Note:
1. ↑ probabil că nu numai din Germania, dar prefer să mă limitez aici la cele știute din experiență nemijlocită
2. ↑ desemnarea participanților a făcut-o, ca în atâtea alte rânduri, Consulatul General din München al României
3. ↑ Societatea Culturală Româno-Germană „Apoziția” (pe scurt, Apoziția), Alianța Civică München, Asociația Scriitorilor Români și Germani din Bavaria
4. ↑ organizații similare au numeroase alte comunități etnice din Germania
5. ↑ am venit în Germania, împreună cu soția mea Mariana, cu pașaport turistic, la invitația Editurii Heyne din München, pentru a discuta traducerea romanului meu 2000 (Editura Eminescu, București 1982), publicată apoi sub titlul Die Enklaven der Zeit (Wilhelm Heyne Verlag, München 1986); pe copii, Ana (6 ani) și Ioan (1 an), îi lăsasem acasă ca garanție pentru buna noastră purtare – după multe intervenții, ei au primit aprobarea să plece din țară, abia la sfârșitul lui februarie 1984
6. ↑ m-am recalificat ca informatician; cum după absolvirea facultății n-am lucrat nici o zi în proiectare, n-aș fi avut șanse să fiu angajat ca arhitect – chiar dacă timp de 17 ani fusesem, ca jurnalist, titularul unor rubrici de arhitectură și urbanism, ba mai aveam și un doctorat în teoria arhitecturii (teza Funcțiune, spațiu, arhitectură a apărut la Editura Meridiane, București 1979)
7. ↑ Cupa de cucută (Editura Sedona, Timișoara 1994), La Quadrature du Cercle (Éd. Noël Blandin, Paris 1994), Arapabad und andere Kurzgeschichten (Verlag Radu Barbulescu, München 1999), Sud contra Nord (Editura Dacia, Cluj 2001), Cuadratura cercului (Editura Dacia, Cluj 2001), Cupa cu cucută (Editura Dacia, Cluj 2002)
8. ↑ Timpul este umbra noastră (Editura Dacia, Cluj 1991), Twelve (Editura Sedona, Timișoara 1995), Zuagroaste (Verlag Radu Barbulescu, München 1995), Raumfahrt / Călătorie spațială (Verlag Radu Barbulescu, München 1998)
9. ↑ Luceafărul, Tribuna, Steaua, Vatra; Arche Noah, Observator (München); Fiction, Antarès (Franța); Dorul (Danemarca); Lumea Liberă (New York)
10. ↑ menționată și în Nota 3: Asociația Scriitorilor Români și Germani din Bavaria
11. ↑ cu acordul președintelui, Radu Bărbulescu – eu fiind doar secretarul asociației
12. ↑ din Aachen, Kaiserslautern, Karlsruhe, München, Stuttgart
13. ↑ prilej cu care am fost ales președinte al LARG
14. ↑ au mai aderat asociații din München și Stuttgart, dar și din Göttingen, Köln, Minden, Nürnberg, Salzgitter; cum între timp asociațiile românești s-au înmulțit în Germania, raportul dintre cele afiliate și cele neafiliate la LARG a rămas în linii mari același
15. ↑ organizație care are drept țel dezvoltarea relațiilor politice, economice, sociale, culturale dintre Germania și România; președinta Forumului este doamna Susanne Kastner, vicepreședintă a Bundestag-ului, iar unul dintre cei doi vicepreședinți este Ambasadorul României în Germania
16. ↑ nu era o referire chiar la Joseph Goebbels, cum s-ar putea crede, ci la Vasile Dâncu, ministru al informațiilor în guvernul român
17. ↑ de pildă, în articolele Virtuala Țară a lui Papură Vodă (Dorul, nr.184/iulie-august 2005, p.79-80; articolul îl puteți citi pe acest site, la rubirca Texte alese) și Aria Calomniei la români (Ziarul de Duminică, nr.50/16 decembrie 2005) – amândouă, reluate și în volumul meu Între oglinzi paralele, Casa Cărții de Știință, Cluj 2009
18. ↑ în acest răstimp am reușit totuși să termin piesa Deus ex machina, pusă în scenă la Teatrul C.I.Nottara începând cu stagiunea 2006/2007, după ce cu un an înainte văzuse lumina rampei la München, în versiune germană; tot atunci am început să lucrez mai cu spor la volumul de proză Vedenii, Editura Ideea Europeană, București 2007
19. ↑ din noua serie au apărut până acum cinci numere (2006-2010); în seria veche (1973-1994), fondată de Ion Dumitru și la editarea căreia o importantă contribuție a avut George Ciorănescu, au fost publicate 15 numere
20. ↑ „un anuar cultural al diasporei”, după opinia unuia dintre colaboratorii revistei
21. ↑ cu un număr de pagini care a crescut de la vreo 350 (în 2006) la aproape 500 (în 2010)
22. ↑ la 1 iunie 2006 ieșisem la pensie și dispuneam acum liber de timpul meu
23. ↑ revista fiind difuzată gratuit, acoperirea an de an a costului tiparului și a taxelor poștale a fost treaba de departe cea mai ingrată; sursele de finanțare, de altfel specificate în fiecare număr în impressum, au fost Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Institutul Cultural Român, Institutul pentru Cultura și Istoria Germană a Europei de Sud-Est, Forumul Germano-Român, precum și un număr de donatori inimoși din diaspora
24. ↑ am fost însă sprijinit și de câțiva colegi de la Apoziția: dr. Gelu Ionescu a fost consultantul literar al redacției și a adus o serie de colaboratori de prestigiu; Florin Filipescu a făcut tehnoredactarea pe computer la primele trei numere; unii m-au ajutat la corectură, alții la cuvertare, transport și expedierea prin poștă
25. ↑ am regăsit acolo, în copie, toată corespondența mea, consemnări ale convorbirilor telefonice, informări de la colegi de birou, vecini, rude, rapoarte ale ofițerilor – un mare efort logistic, al cărei unic rost era să descopere dacă nu cumva aveam de gând să nu mă mai întorc în țară, în caz că mi-ar fi aprobat cererea de pașaport; cum însă gândurile nu mi le puteau citi și nici nu voiau să riște un scandal – eram invitat de o editură vest-germană (vezi și Nota 29) – m-au lăsat în cele din urmă să plec, așa că toată tevatura a fost de pomană...
26. ↑ Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și complectări prin Legea nr.293/2008
27. ↑ în art. 3 al OUG nr.24/2008
28. ↑ Editura Vestala, București 2010; autorul trăiește din 1993 la Nürnberg
29. ↑ cum am arătat în Nota 5, m-am stabilit în iulie 1983 în Germania, venind la München cu pașaport turistic, invitat de Editura Heyne; așadar, nici pomeneală de vreo aprobare a actelor de plecare definitivă
30. ↑ în privința finanțării Revistei Apoziția, vezi Nota 23
31. ↑ „Dacă Săsărman a colaborat sau nu cu Securitatea, nici nu mai are vreo importanță”, se spune, cu o suspectă culanță la pagina 13: de fapt, adeverința de necolaborare cu Securitatea dezumflase gogoașa
32. ↑ la Scânteia (1965-1974) am coordonat rubrica de arhitectură și urbanism, ca și apoi la Contemporanul (1974-1982; aici am răspuns și de pagina de știință), unde am fost transferat după ce respinsesem o încercare de a fi recrutat de către Securitate, în urma rămânerii „ilegale” a fratelui meu Alexandru în Canada; tot din pricina lui am fost scos și din redacția Contemporanului, în mai 1982, când m-am și decis să iau drumul exilului
33. ↑ în răspunsul lui, Dan Culcer îmi scria: „Nu pot să fiu de acord cu afirmațiile autorului despre tine. Sunt desigur dispus să fac public dezacordul meu. Nu ca un gest prietenesc ci din convingere, ca om care cunoaște lumea în care trăim și am trăit. Eu am alte date, alte opinii despre tine, de când ne știm.”

Anexa 1.↑

Iniţiativa pentru organizarea românilor din Germania

Stimate Doamne, Stimaţi Domni, Dragi Conaţionali,

Vă adresăm acest apel din dorinţa de a vă solicita opinia şi sprijinul pentru înfiinţarea unui organism care să reprezinte comunitatea etnică a românilor din Germania – să-i afirme existenţa, să-i definească rosturile ca obşte, să promoveze interese comune, să organizeze manifestări culturale şi să iniţieze proiecte cu caracter social, s-o reprezinte în relaţiile cu statul german şi cu statul român, cu organisme similare ale altor comunităţi etnice din Germania, să stabilească legături cu comunităţi ale românilor din întreaga lume.

Credem că un asemenea organism s-ar putea constitui prin reunirea asociaţiilor româneşti din Germania, după modelul oferit de alte comunităţi etnice, într-o Ligă neutră din punct de vedere politic, ideologic şi religios, fără a afecta în nici un fel fiinţarea de sine stătătoare a asociaţiilor membre. Avem convingerea că obiectivele enunţate mai sus reprezintă temeiuri solide pentru fondarea unei astfel de Ligi, că prezenţa ei ar fi oportună şi că mediile moderne de comunicare pot înlesni substanţial contactele necesare pentru organizarea şi funcţionarea ei eficientă.

Ca ilustrare a iniţiativei noastre şi ca bază concretă pentru schimbul de opinii, vă oferim aici un proiect de statut, pe care vă rugăm să-l îmbunătăţiţi cu sugestii şi observaţii critice. În caz că iniţiativa noastră va avea ecou, ne propunem să organizăm o masă rotundă cu reprezentanţii acelor asociaţii care se vor arăta interesate în pregătirea unei posibile adunări constituante.

Aşteptând să ne scrieţi pe adresa ecouri@pro-romania.org – cu cele mai bune gânduri,

Anexa 2.↑

(Mesaj transmis către asociațiile românești din Germania după masa rotundă din 19 octombrie 2002)

Stimate Doamne, Stimaţi Domni,

În continuarea acţiunilor vizând constituirea unei Ligi a asociaţiilor germano-române din Germania, a avut loc la München, pe data de 19 octombrie a.c., o masă rotundă, la care au luat parte delegaţi din partea următoarelor asociaţii: