dummy

Discuţiile în jurul semnificaţiei şi temeiurilor actuale ale naţionalismului par, în ultimul timp, să polarizeze tot mai acut spiritele, provocând adeseori polemici aprinse. Întrucât e de presupus că unele disensiuni decurg din accepţia sau conotaţiile diferite atribuite acestui cuvânt, cred că ar fi util să zăbovim o clipă asupra definiţiei propriu-zise a noţiunii. Vom constata astfel că dicţionarele enciclopedice nuanţează şi ele diferit înţelesul pe care îl acordă naţionalismului. Citesc, de pildă, într-un Larousse: Nationalisme: Doctrine politique qui préconise la prise de conscience ou la défense des intérêts nationaux et se fonde sur l’exaltation de l’idée de patrie ou de nation. ^[1] Într-un Webster: Nationalism 1. a) devotion to one’s nation; patriotism. b) excessive, narrow, or jingoist patriotism; chauvinism. 2. The doctrine that national interests, security etc. are more important than international considerations; opposed to internationalism.^[2] Sau, într-un Mackensen: Nationalismus: (über)betontes Volks-, Staatsbewußtsein. Nationalist: wer das eigene Volk (den eigenen Staat) überbewertet. ^[3]

Se pot face numaidecât unele observaţii de ordin general. În primul rând, că enciclopediile consultate leagă noţiunea de naţionalism de aceea de naţiune, din care de altfel şi derivă. Am tradus deci intenţionat termenul german Volksbewußtsein prin conştiinţă naţională, întrucât în limba română un termen mai potrivit nu există (ar fi trebuit să spun conştiinţa apartenenţei la un popor), dar şi pentru că în germană noţiunile de popor şi de naţiune sunt foarte apropiate, Volkszugehörigkeit însemnând de fapt apartenenţă naţională sau naţionalitate; în acelaşi dicţionar, de altfel, cuvântul Nation e explicat prin cuvântul Staatsvolk. În al doilea rând, că se face deosebire între nuanţa patriotică a naţionalismului şi varianta lui excesivă, de sorginte şovină. În fine, în al treilea rând, că naţionalismul desemnează şi o doctrină politică şi că aceasta pune interesele naţionale mai presus de considerentele internaţionale. Să analizăm acum mai de aproape aceste trei aspecte.

Naţionalismul are deci de-a face cu conştiinţa naţională, cu naţiunea. Nu voi recurge aici la încă un excurs prin enciclopedii, pentru lămurirea unui nou termen, ci mă voi mulţumi să observ că criteriile prin care se defineşte o naţiune sunt foarte diferite şi, pe de altă parte, că existenţa însăşi a naţiunilor are un caracter istoric. Într-adevăr, dacă în unele cazuri etnia primează în definirea naţiunii, într-altele se dă prioritate limbii, religiei, tradiţiilor, istoriei, sau geografiei. Nu e uşor să găseşti ce anume au comun, din punctul de vedere al definirii lor, felurite naţiuni – franceză, americană, elveţiană, chineză, română, somaleză, israeliană, afgană, braziliană, ca să luăm doar câteva exemple – unde mai pui că se vorbeşte uneori şi despre o naţiune arabă. La această labilitate a noţiunii, se adaugă faptul că naţiunile nu s-au constituit concomitent şi că, prin urmare, având evoluţii diferite în timp, se află în stadii diferite de maturizare şi afirmare, cu obiective şi cerinţe dar şi cu reprezentări despre sine foarte variate. Motiv pentru care doctrinele naţionaliste se pot servi şi chiar se servesc, în demonstrarea tezelor pe care le vehiculează, de argumente dintre cele mai diverse şi nu o dată contradictorii.

Câtă vreme naţionalismul serveşte constituirii conştiinţei naţionale sau se opune asupririi naţionale, şi în măsura în care se identifică cu patriotismul, cu sentimentul apartenenţei la o comunitate etnică, de limbă, tradiţii, religie, statală etc., el are desigur o funcţie pozitivă, necesară. Din nenorocire însă, istoria, şi chiar cea recentă, dovedeşte că nu o dată doctrinele de iz naţionalist au depăşit acest cadru, au alunecat pe panta exceselor, degenerând în şovinism şi rasism, exaltând sentimente, manipulând fără jenă conştiinţe, fanatizând spirite, aţâţând instincte, semânând ură şi instigând la fapte scelerate, nedemne de fiinţa umană. Din retortele naţionalismului extrem s-au distilat doctrine politice dintre cele mai odioase, teorii şi teze monstruoase, cărora omenirea le-a plătit un dureros tribut. Căci orice semnificaţie raţională se sfârşeşte acolo unde începe să se teoretizeze superioritatea unei naţiuni, a unui popor, dar şi a unei religii sau a unei rase, asupra tuturor celorlalte.

Naţiunile nu există în vid, ci se învecinează sau se întrepătrund într-un spaţiu geografic concret. Dacă ar fi să ne luăm după propria reprezentarea a feluritelor varietăţi locale ale naţionalismului militant, planeta noastră ar trebui nepărat clonată, căci unul şi acelaşi teritoriu este revendicat, cu argumente istorice reale sau fanteziste, de mai multe asemenea falange în acelaşi timp. Cum oare s-ar putea înfăptui concomitent Albania Mare şi Serbia Mare, Ungaria Mare şi România Mare, Germania Mare şi Polonia Mare? Ce s-ar întâmpla dacă francezii ar aspira la hotarele imperiului napoleonian, italienii la ale celui roman, grecii la fruntariile lui Alexandru, mongolii la ale lui Genghis Han? Ce-ar fi dacă fiecare naţiune ar reclama adică pentru sine teritoriul maximei expansiuni a celui mai agresiv dintre pretinşii ei precursori? Paradoxul naţionaliştilor de pretutindeni este că fiecare îşi divinizează stindardul propriu, dar îl împroaşcă cu noroi pe cel al vecinilor. Iubim, de pildă, naţionalismul românilor, dar îl urâm pe acela al ungurilor – şi, bineînţeles, reciproc. Unde duce asta, s-a văzut. Visul paranoic al naţional-socialismului a provocat întregii lumi cel mai cumplit coşmar, iar naţional-comunismul rus, drapat în faldurile mincinoase ale internaţionalismului proletar, a împilat în mod barbar nu numai popoarele fostului imperiu ţarist, ci tot estul continentului european. Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Că tocmai asemenea hipertrofieri maligne ale naţionalismului sfârşesc prin compromiterea drastică a propriilor interese naţionale, nici nu mai trebuie demonstrat.

Ceea ce pe plan extern culminează în agresiune, în expansiune imperialistă, pe plan intern generează conflicte etnice, discriminare şi oprimare a minorităţilor naţionale. O îndelungată şi tristă experienţă a determinat lumea civilizată să adopte ideea protejării grupurilor minoritare, desigur fără ca prin aceasta să fie dezavantajată flagrant populaţia majoritară. În mod paradoxal însă, pe cât de receptivi sunt tocmai doctrinarii naţionalişti faţă de cauza conaţionalilor din afara hotarelor, pe atâta sunt ei de îndârjiţi în a nu recunoaşte acelaşi statut celorlalte grupuri etnice din interiorul ţării. Rar se fac auzite glasuri care să se arate la fel de pătrunse, spre exemplu, de îndreptăţirea cererilor formulate de minoritatea maghiară din Transilvania ca de a celor ale populaţiei româneşti din nordul Bucovinei, sau, să zicem, să se arate la fel de indignate de tratamentul la care erau supuşi albanezii sub regimul lui Miloşevici ca de acela aplicat mai apoi sârbilor cosovari. Revine şi aici, pe un alt plan, aceeaşi crasă asimetrie în aplicarea principiilor, acelaşi nărav de a opera cu două măsuri şi, în ultimă analiză, aceeaşi credinţă cvasi-mistică în superioritatea indiscutabilă a naţiei, a grupului propriu, căruia i se cuvine neapărat tot ceea ce altora li se refuză.

Nu este deci deloc de mirare că noţiunea însăşi de naţionalism este asociată astăzi îndeobşte cu varianta lui agresivă, şovină. În Europa Occidentală mai ales, unde dezvoltarea naţiunilor a atins demult gradul deplinei maturizări, dar şi ca urmare a celor două tragedii de proporţii mondiale, doctrina naţionalistă are o faimă atât de proastă, şi pe bună dreptate, încât a fi etichetat drept naţionalist înseamnă practic să fii exclus din viaţa politică. Pe de altă parte, toată lumea este foarte sensibilă la naţionalismul unor state mari, care este resimţit de către statele mai mici ca o ameninţare directă la adresa independenţei lor naţionale; ceea ce nu înseamnă că întinderea teritorială mai redusă a acestora din urmă le-ar putea oferi alibiuri sau le-ar micşora periculozitatea exceselor naţionaliste – vezi, de pildă, cazul Iugoslaviei. Este totodată de înţeles faptul că în unele ţări est-europene, a căror evoluţie firească a fost decenii de-a rândul frânată prin ocupaţia militară sovietică şi prin politica regimurilor comuniste, redobândirea conştiinţei naţionale cunoaşte forme dintre cele mai vii. Dar aceasta nu scuză câtuşi de puţin excesele virulente care au loc, din păcate adeseori, tocmai aici.

Naţionalismul poate fi acceptat astăzi, pe continentul nostru mult încercat de o istorie dramatică, numai ca expresie a conştiinţei naţionale depline, numai dacă se menţine în limitele moderate, conciliante, pozitive ale patriotismului, adică numai în măsura în care nu devine o ameninţare pentru existenţa liberă a altor naţiuni sau pentru viaţa prosperă şi demnă a grupurilor minoritare. Să-i spunem aşadar, mai bine, patriotism. În loc să se lanseze în elogierea nemăsurată a calităţilor propriei naţii şi în ponegrirea altora, un om cu bun simţ s-ar cuveni să îndemne la toleranţă, să caute căi pentru normalizarea comunicării dintre grupurile, etniile, religiile sau popoarele învrăjbite, soluţii paşnice, negociabile pentru conflictele care îi mai dezbină pe oameni. Este mai uşor să răneşti decât să vindeci, mai uşor să distrugi decât să construieşti, dar măsura adevăratei măreţii şi a nobleţei de spirit e dată aici tocmai de capacitatea de a edifica punţi pentru a înlesni cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă. A venit cred vremea să priceapă tot omul că interesele naţionale nu pot fi validate, astăzi mai mult ca oricând, decât în condiţiile acceptării imperativelor majore ale vieţii internaţionale. Cu alte cuvinte, că respectul şi iubirea aproapelui nu-s precepte abstracte, ci reprezintă unica noastră şansă concretă de a vieţui în armonie pe un pământ care, deşi se micşorează pe zi ce trece, ca o piele de şagrin, ne găzduieşte totuşi, în generozitatea lui, pe toţi deopotrivă.

E o socoteală greşită să crezi că, punând foc ogradei vecine, vei putea trăi multă vreme în siguranţă: dimpotrivă, nu faci decât să grăbeşti venirea zilei în care incendiul va izbucni în propria ta casă. Cine seamănă vânt, culege furtună.

Note:
1. ↑ "Naţionalism: doctrină politică care preconizează conştientizarea sau apărarea intereselor naţionale şi se întemeiază pe exaltarea ideii de patrie sau de naţiune."
2. ↑ "Naţionalism: 1. a) devotament faţă de propria naţiune; patriotism b) patriotism excesiv, îngust, agresiv; şovinism 2. doctrina după care interesele, securitatea naţională sunt mai importante decât considerentele internaţionale; opusul internaţionalismului."
3. ↑ "Naţionalism: conştiinţă naţională, statală (supra)accentuată. Naţionalist: cel ce îşi supraapreciază propriul popor (propriul stat)."