dummy

Din decembrie 1989 încoace, peisajul publicistic românesc a înregistrat o nemaipomenită diversificare, atât în privinţa categoriilor de publicaţii din presa scrisă sau din mediile audio-vizuale şi electronice, cât şi în aceea nu mai puţin însemnată a genurilor abordate sau a limbajului gazetăresc, din păcate nu întotdeauna de natură să ne încânte. Nu stă în intenţia mea de a face aici o analiză atotcuprinzătoare a fenomenului, mai ales că, în privinţa publicaţiilor din cuprinsul ţării, informaţia de care dispun este, prin forţa împrejurărilor, fragmentară şi oarecum întâmplătoare, insuficientă pentru a formula concluzii cât de cât întemeiate. Mă voi limita aşadar la unele observaţii prilejuite, odată cu înmulţirea şi în diaspora românească din Occident a revistelor pe hârtie sau on-line, de metehnele anumitor texte publicate în coloanele acestora.

Spre deosebire de presa din ţară, unde cadrul juridic pare trasat cu destulă claritate, semnatarii fiind ţinuţi să poată răspunde oricând, chiar şi în în faţa unui tribunal, pentru afirmaţiile lor, publicaţiile la care mă refer aici îşi duc existenţa într-o zonă de penumbră, un fel de Ţară a lui Papură Vodă virtuală, în care înfloreşte libertatea abuzivă de a exprima orice enormitate, fără teama că vei fi pus vreodată să dovedeşti cele afirmate. Ceea ce nu are nimic comun cu dreptul la opinie şi cu libertatea presei, garantate desigur în ţările cu pricina, cu statornice tradiţii democratice dar şi cu o riguroasă funcţionare a statului de drept.

Aflăm de regulă din aşa-numitul impressum că redacţia nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate, ea revenind în exclusivitate semnatarilor. Sub această acoperire, se dă drumul la tipar sau la publicarea pe internet, fără nici o reţinere, la tot soiul de producţii pretins gazetăreşti, la a căror lectură ţi se face părul măciucă şi uneori de-a dreptul greaţă. Să fim bine înţeleşi: nu pledez nicidecum pentru cenzură, şi nici măcar pentru necesarul dram de îndurare faţă de biata limbă românească, cu morfologia, sintaxa şi ortografia ei, ci pentru un ton civilizat şi, mai ales, pentru respectul elementar faţă de adevăr.

Câţi dintre matadorii împroşcării cu noroi ar mai cuteza oare să trimită în serie grosolanele lor diatribe, pline de etichetări jignitoare şi insinuări odioase, dacă li s-ar cere să dovedească cu probe fiecare acuzaţie? Câţi oare, dacă ar şti că riscă să plătească daune usturătoare pentru fiecare calomnie şi pentru fiecare minciună? Din nefericire pentru igiena acestor spaţii ale dezbaterii publice, ei au descoperit din aproape în aproape că nu au a se teme. Într-adevăr, mulţi dintre cei încondeiaţi astfel nici măcar nu află că li s-a pus ceva în cârcă, dată fiind circulaţia relativ restrânsă a publicaţiilor cu pricina, iar cine află, are în cel mai bun caz şansa de a recurge la dreptul la replică sau de a cere o dezminţire, fără garanţia că i se va da satisfacţie. Prea puţini dintre cei pripăşiţi prin străinătate, unde au nevoie de toată energia pentru a supravieţui şi a se integra, sunt dispuşi sau sunt în măsură să mai cheltuiască bani, timp şi nervi prin tribunale, spre a-şi apăra reputaţia – şi tocmai pe asta se mizează, pe această jalnică invulnerabilitate! Îndărătul afişatului curaj civic al zeloşilor demascatori de profesie, se ascunde de fapt calcul cinic şi laşitate.

Mulţi s-au trezit peste noapte cu ambiţii de campioni ai spiritului justiţiar şi de mari publicişti. Că gazetăria ar fi o profesiune, care pe lângă cerinţa de stăpânire a condeiului, după ani îndelungaţi de ucenicie, mai are şi un cod deontologic, că ea pretinde a fi practicată cu bunăcredinţă şi a fi pusă, mai presus de orice, în slujba adevărului, ei bine, una ca asta nu pare să le dea prin minte. Printre cei luaţi de ei în colimator vor fi fiind unii care merită să fie ţintuiţi la stâlpul infamiei, poate că unele acuzaţii sunt întemeiate – dar cine să despartă ce-i drept de ce-i strâmb? Exact pe dos decât în faţa legii, unde primează prezumţia de nevinovăţie, aici ajunge un zvon, o bârfă, o bănuială, pentru ca învinuiri dintre cele mai crunte să fie proferate în gura mare, ba chiar cu tonul că ar fi doar o palidă imagine faţă de mlaştina viciilor în care se bălăceşte incriminatul. Dacă ar fi să ne luăm după tot ce se publică, ar însemna că suntem împresuraţi de o mulţime de otrepe dintre cele mai scârnave, că mai toţi conaţionalii noştri de prin lumea largă sunt uneltele josnice ale unor conjuraţii diabolice – evident, cu excepţia respectivului semnatar, un adevărat cavaler al Ordinului Sfântului Gheorghe, aureolat pe armăsarul său alb, în postura glorioasă de nimicitor al ignobilului balaur. Halal să ne fie!