dummy
Cuadratura cercului ocupă în biografia mea, și nu numai în cea literară, un loc aparte: privind în urmă peste patru decenii, pot spune cu mai multă, calmă certitudine decât despre oricare altă carte a mea că destinul ei s-a împletit cu propriul meu destin, însoțindu-mă în spațiu și timp, purtându-mi mesajul peste hotarele țării și ale limbii române. Sunt nevoit astfel – cel puțin deocamdată – să-i dau dreptate regretatului meu prieten Horia Aramă care, citind manuscrisul abia încheiat, mi-a prezis că încă o asemenea carte nu voi reuși nicicum să mai scriu. Atunci (aveam „doar” 30 de ani), afirmația lui m-a intrigat, căci oricât de mult mă bucura lauda lui implicită (și era evident până și pentru mine că, în felul său discret și franc, îmi aducea un elogiu), nu puteam să nu-i resimt spusele și ca pe un semn de neîncredere în capacitatea mea de a evolua, de a obține performanțe scriitoricești chiar mai bune. Cuvintele lui m-au urmat apoi pretutindeni, ca o permanentă provocare, la fiecare nouă confruntare cu albul hârtiei; nu eu sunt în măsură să judec dacă celelalte cărți ale mele rezistă ori ba probei de foc a unei comparații pe criterii literare cu aceasta, e treaba criticilor și a istoricilor să se pronunțe; din punct de vedere strict biografic, și chiar dintr-acela al bibliografiei, Cuadratura cercului – un volum de proză speculativă, subîntitulat Fals tratat de urbogonie – rămâne însă până azi, așa cum tocmai am zis, de neegalat.
Există cel puțin trei motive speciale care mă leagă în mod deosebit de această carte. Primul și cel mai important este că, mulțumită ei, am câștigat atenția celei care mi-a devenit apoi soție și sprijin de nădejde, mi-a dăruit doi copii și a rămas de atunci pentru mine cel dintâi cititor și critic. Faptă cu atât mai de mirare, cu cât a fost și singura dată că mi-a reușit să cuceresc cu condeiul o inimă – deși încă din adolescență, plin cum eram de complexe, tare mi-aș fi dorit să dau astfel o lovitură de maestru! Al doilea motiv decurge din rolul aparte pe care l-a jucat în geneza și răspândirea cărții bunul și neuitatul meu prieten Adrian Rogoz, patriarhul literaturii speculative românești, mentorul meu literar (cum veți vedea în cele ce urmează, se socotea el însuși antrenorul meu); cum locuia pe atunci în București, pe o stradelă numită Intrarea Antrenorilor, și cum era un visător incorigibil, mereu cu capul în nori, i-am declarat o dată, în glumă, că acea fundătură s-ar fi cuvenit să se cheme Intrarea Între-Norilor. În fine, cel de al treilea motiv, nu mai puțin de luat în seamă, se trage de la seria pe alocuri aproape incredibilă a peripețiilor prin care cartea și-a croit, de multe ori fără intervenția și chiar fără știrea mea, drum spre publicul cititor, în mai multe idiomuri.
Se cuvine să evoc pentru început circumstanțele în care s-a înfiripat ideea volumului. În toamna anului 1969 îmi câștigasem deja în redacția ziarului Scânteia – unde de aproape patru ani, de la absolvirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, îngrijeam rubrica de arhitectură și urbanism – o anume recunoaștere ca specialist în materie; așa se face că Victor Vântu, pe atunci șef al secției ARO (Anchete, Reportaje, Opinii), a crezut de cuviință să-mi ceară părerea asupra unui text primit din partea unui colaborator extern, membru al Uniunii Scriitorilor, în care acesta protesta împotriva plănuitei demolări a unei case în care, prin anul 1881, Mihai Eminescu ar fi fost, se pare, găzduit câteva săptămâni. Cum imobilul, lipsit de valoare arhitectonică și aflat într-o stare deplorabilă, amenința să se dărâme de la sine, am găsit protestul inoportun și, în loc să vin cu argumente teoretice, am redactat scurta descriere a unui oraș imaginar în care nu se mai demolează de secole nici un edificiu, toate fiind declarate monumente istorice; i-am înmânat apoi rezultatul lui Victor Vântu, propunându-i să fie publicate ambele texte (ceea ce, așa cum și era de așteptat, nu s-a întâmplat, mai-marii Scânteii neexcelând prin simțul umorului). Însă a luat astfel naștere povestirea Musaeum, sâmburele volumului de mai târziu.
Sâmburele încolțea într-un sol prielnic: mai aveam încă proaspete în amintire prelegerile de istorie a artei, a arhitecturii și a urbanismului din anii de studiu, citeam cu mult interes tot ce apărea pe teme de istorie a civilizațiilor [1] și, cum tocmai debutasem editorial[2], eram în căutarea unei idei pentru o nouă carte. Am început deci să-mi imaginez și alte paradoxuri rezultând din modelul dus la absurd al unor urbe, reale sau posibile, și care să se preteze la o interpretare literară în aceeași gamă. La una dintre obișnuitele noastre discuții, după ce înjghebasem astfel un prim grupaj, Adrian Rogoz mi-a adus în atenție Omniprezentul Babilon, o carte esențială despre destinul orașelor [3]; lectura ei mi-a oferit nu numai o paletă extraordinară de variante, ci și un racursi asupra unui proces desfășurat de-a lungul mileniilor, îmbogățindu-mi astfel colecția de cazuri semnificative și întărindu-mă totodată în alegerea unui mod de abordare de o detașare cvasi-cosmică. Iar spre a încheia definirea bulionului nutritiv (cum i-ar fi plăcut mentorului meu să spună) în care proliferau germenii Cuadraturii cercului, nu poate să rămână neevocată fascinația cu totul aparte a unor texte de Jorge Luís Borges [4], autor pe care l-am descoperit (cum altfel?) tot datorită lui Adrian Rogoz.
Am încheiat manuscrisul volumului prin luna iunie 1971; scriam fără grabă, povestire cu povestire, șlefuindu-le cu migală și înșirându-le ca mărgelele pe ață, ocupația-mi predilectă la sfârșit de săptămână, timp de aproape doi ani de zile – încât rezultatului i-am și spus cartea mea de duminică. A fost pentru mine o adevărată desfătare sufletească: scriam cu o senină plăcere, fără vreun gând în privința publicării, fără urmă de autocenzură, călăuzit doar de aspirația firească spre perfecțiune și vegheat de exigențele stilistice ale mentorului meu. Gândul împerecherii textelor cu simboluri geometrice, compuse pe motivul înscrierii într-un pătrat a cercului (considerat, acesta din urmă, ca limită a poligoanelor regulate, când numărul laturilor tinde la infinit), mi-a venit încă pe parcursul scrierii; realizarea simbolurilor, menite să servească drept viniete, dar și ca identificare în plan grafic, a mers paralel cu a manuscrisului. Acum nu mai știu dacă „tiparul” grafic, cu toate variațiunile pe tema înfruntării dintre cerc și pătrat, mi-a fost sugerat de titlu, dacă dimpotrivă, titlul a fost cel care mi-a inspirat alegerea familiei de simboluri, sau dacă nu cumva (mai degrabă!) cele două aspecte s-au „moșit” reciproc, pe măsură ce cartea însăși prindea contururi tot mai precise. În cele din urmă însă, intenția de a grupa pătratele vinietelor pe coperta interioară într-un pătrat mai mare, ca sumar sui-generis, a fost determinantă pentru stabilirea numărului total al textelor, care trebuia să fie un pătrat perfect: 36 de povestiri, de șase ori șase – șase pe șase viniete, grupate ca meta-simbol pe coperta interioară.
Titlul volumului, Cuadratura cercului, operație imposibilă care i-a preocupat pe matematicieni încă din antichitate [5], are cu toate acestea o motivație profundă, care o depășește cu mult pe cea formală, legată de jocul elegant al pătratelor, poligoanelor și cercurilor din colecția de viniete. Titlul trimite la o nepotrivire fundamentală, cercetată în fiecare povestire a volumului dintr-un alt unghi, cea dintre oraș și mediu, unde intervenția pretins rațională a omului e simbolizată printr-un pătrat, iar armonia amenințată a naturii printr-un cerc. Tema dominantă a cărții, reluată în variațiuni, este neputința de a menține echilibrul ecologic, la scara micro-habitatului ca și a planetei întregi: orice intervenție poartă încă din start stigmatul eșecului, iar procedeul literar al hiperbolei și al extrapolării joacă doar rolul de revelator. Dezechilibrele se răsfrâng nu numai asupra ambianței, provocând reacția violentă a naturii ultragiate, ci și asupra omului însuși, a ființei sale intrinseci, denaturând-o. Fie-mi îngăduit să mă citez aici pe mine, preluând un citat (a cărui sursă din păcate s-a pierdut) dintr-un text semnat de mentorul meu [6]: „Negare a naturii, orașul se constituie într-un al patrulea regn, în unitate și luptă cu celelalte trei. Produs al societății, orașul înrîurește implacabil soarta eroilor săi. Expresie a civilizației, orașul devine leagăn al unei civilizații noi. Această triplă dialectică face din echilibrul multilateral și dinamic condiția fundamentală a viabilității de-a lungul îndelungatei istorii a urbelor. Ecologia complexă a omenirii – rezumată tot mai evident în destinul orașelor – are astăzi, mai mult ca oricînd, nevoie de armonie: orice absolutizare, orice creștere unidirecțională, orice dezechilibru poate avea consecințe dramatice, asupra cărora prezentul lansează avertismente, prea puțin luate în seamă.” Intenția cărții era desigur să avertizeze asupra riscurilor și pericolelor, să polemizeze cu falsele adevăruri, să ridiculizeze tabuuri și dogme – iar pe cele cu substrat politic, aflate la ordinea zilei, nu mi-am propus și nici n-aveam cum să le evit, chiar dacă nu ele constituiau ținta principală a criticii; această voită obiectivare avea să-mi aducă însă mai apoi, cum se va vedea, destule neplăceri.
Subtitlul, Fals tratat de urbogonie, i-l datorez lui Adrian Rogoz, ingeniozității lui verbale: cuvântul urbogonie, scornit prin analogie cu cosmogonie, nu există ca atare în limba română, iar expresia în întregul ei face trimitere (printre altele) la Pseudokynegeticos, falsul tratat de vânătoare al lui Alexandru Odobescu. Cum textele volumului tratează (evident, la modul alegoric, literar, nu în maniera unui tratat științific) despre nașterea și – cu o altă trimitere, la Dimitrie Cantemir de astă dată[7] – despre creșterea și descreșterea orașelor, subtitlul complectează în mod inspirat definirea tematicii.
Au urmat apoi anii peregrinării, cu manuscrisul în traistă, de la o poartă de editură la alta. Relativul dezgheț de la sfârșitul anilor ’60 (care mie îmi părea a fi o stare firească și durabilă) s-a sfârșit brusc: întorși plini de frenezie revoluționară din vizita lor în China lui Mao și Coreea de Nord a lui Kim Ir-sen, soții Ceaușescu lansau faimoasele teze din iulie, inaugurând „mica revoluție culturală” românească – la nici o lună după ce eu pusesem ultimul punct la Cuadratura cercului. Prima deziluzie a venit destul de repede, când redactorul șef al revistei Știință și Tehnică, Ion Chițu, nu și-a dat acordul pentru publicarea unor texte din volumul meu în suplimentul literar al revistei[8]. A urmat un episod care mi-a pus răbdarea la grea încercare: deși nu eram încă membru al Uniunii Scriitorilor, am cutezat să mă prezint la Editura Cartea Românească și, încurajat de recomandarea unui prieten comun, i-am înmânat manuscrisul lui Mircea Ciobanu. Fără măcar să-l fi deschis, dar cu scuza că se ocupă numai de poezie, acesta l-a predat pur și simplu la secretariat (ceea ce puteam face și eu din capul locului), unde a zăcut vreo șase luni (și ar fi continuat desigur să mai zacă la nesfârșit). Până când mi-am zis că răbdarea unui ardelean are și ea o limită – și, luându-mi inima în dinți, am bătut la ușa redactorului șef Mihai Gafița (pe director, marele prozator Marin Preda, n-aș fi îndrăznit să-l deranjez) care, cu o amabilitate suspectă, a chemat-o de îndată pe (stagiara) Maria Nicolae (sper că am reținut corect numele) și i-a pus în brațe corpul delict. Am revenit după câteva săptămâni, evident fără să mai tulbur în mod inutil liniștea vreunui șef, ci numai ca să aflu verdictul competentei lectorițe; „n-am înțeles care-i șpilul”, mi-a mărturisit ea cu candoare, la care mie mi-a fost imposibil să replic ceva, așa că am rugat-o să-mi înapoieze obiectul, pricepând că aș fi așteptat acolo zadarnic, precum un știut personaj kafkian în fața legii.
Următoarea stațiune, reducându-mi eu ambițiile (Cartea Românească nu era de nasul meu...), a fost Editura Albatros – o opțiune cumva firească, fiind vorba de urmașa în linie dreaptă (de fapt, doar cu nume schimbat) a celei la care îmi apăruse volumul de debut. Directorul de atunci, Petre Ghelmez, m-a primit cu multă bunăvoință și mi-a făcut favoarea de a-mi citi chiar el opul. Mi-a spus apoi că ar fi fost gata să publice numaidecât cartea, dacă ar fi fost vorba de o traducere dintr-un autor occidental (dovadă că el prinsese șpilul); cu alte cuvinte, dacă ar fi putut fi prezentată drept o critică virulentă la adresa tarelor sistemului capitalist. Singura lui rezervă (am înțeles fără să mi-o spună), fiind eu autor român în viață, era ca nu cumva să se descopere printre rânduri niscaiva șopârlițe, aluzii eretice la minunata realitate a societății socialiste multilateral dezvoltate. Ca remediu și măsură de prevedere, mi-a propus să mai adaug vreo șapte-opt texte, intercalate subtil între celelalte, texte în care să aduc reverențele cuvenite orașelor pline de armonie ale viitorului fericit, de aur, al omenirii – comunismul. Directorul era fără îndoială bine intenționat, dar perfect conștient totodată de răspunderea lui față de cuvântul tipărit, mai ales în urma studierii atente a tezelor din iulie. I-am mulțumit și i-am cerut un răgaz de gândire, deși știam foarte bine că nu voi da curs sugestiei sale, nefiind dispus să schimb nici cu o iotă ceea ce scrisesem, și cu atât mai puțin să mai adaug fie și un singur cuvânt. Cam tot pe atunci (să fi fost prin vara lui 1972?), o altă încercare – înaintasem către Editura Junimea o copie a manuscrisului, printr-un coleg ieșean de la niște cursuri postuniversitare, care zicea că-l cunoaște pe Mircea Radu Iacoban – a rămas fără nici un rezultat concret (ba, dacă țin bine minte, chiar și fără vreun răspuns).
În această situație, și fără să-mi fac mari iluzii, am recurs la ultima soluție: Editura Dacia, unde era redactor Mircea Opriță, fostul meu coleg de liceu, de care mă leagă până azi, pe lângă preocupările scriitoricești comune, o statornică prietenie. Lui îi datorez apariția, în 1975, a ediției celei dintâi a volumului [9]; fiind și el la curent cu fazele bătăliei de pe frontul ideologic, mi-a cerut de la bun început – în virtutea experienței acumulate în dialogul asimetric cu cei de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor[10] – să renunț la trei povestiri[11], care (spunea el) nu aveau șanse să primească bunul de difuzare, întrucât în fiecare se ghicea pe alocuri o persiflare abia disimulată a unor precepte socotite sacrosancte. Ca să-l conving măcar să facă o încercare – gândul de a știrbi coerența întregului îmi stârnea coșmaruri – am trimis textele în dispută la Revista Vatra, unde mulțumită lui Dan Culcer, și spre bucuria mea, ele au și apărut [12]. Dar ca argument tot nu mi-a folosit: Mircea Opriță a rămas la părerea lui, susținând că scrieri care trec de cenzură atunci când sunt publicate izolat în periodice, pot fi totuși respinse atunci când fac parte dintr-un volum și sunt percepute deci în alt context. Așa că a trimis manuscrisul fără cele trei povestiri, iar cenzura (dându-i implicit lui dreptate) a mai tăiat încă șase[13] și a impus retușarea finalului la alte două [14]. O povestire constând doar din titlu [15] a fost și ea eliminată (nu știu dacă la cererea cenzurii sau prin grija editurii), socotindu-se probabil că o povestire fără text ar fi o inacceptabilă puerilitate; de fapt, prezența ei în volum, departe de a fi doar un simplu joc gratuit (căci există și pandantul ei, o povestire fără titlu), are o voită valoare simbolică: Arca – în chip de soluție salvatoare, nu atât la cuadratura cercului cât la căutarea obsedantă a urbei perfecte, unde oamenii se află în deplină armonie cu natura – fie că nu există (ceea ce pare a spune și vinieta, un pătrat negru pe de-a întregul), fie că rămâne la latitudinea fiecărui cititor să și-o imagineze. Aș putea încerca acum să explic de ce unele texte au fost scoase iar altele au rămas, dar ar însemna să iau locul exegeților și să mă hazardez într-o operație riscantă, aceea de a reinterpreta ca potențial cenzor ceea ce am exprimat cândva ca autor scriind cartea; or, eu am spus atunci ce aveam de spus, iar în patru decenii n-am simțit nevoia să recurg la altă exprimare, nici să schimb ceva, fie și o virgulă. Și cred că cititorul însuși va găsi explicația, căci ea există și e ușor de depistat.
Prima ediție cuprinde așadar doar 26 (dintre care două cu final ciuntit) din cele 36 de povestiri ale manuscrisului. Îmi vine cam peste mână să-i spun ediție princeps, căci are o mulțime de cusururi: paginarea textelor s-a făcut cu multă zgârcenie, fără ca fiecare să înceapă pe câte o nouă pagină (ceea ce îmi pare o condiție minimă de decență), iar corectura, deși comunicată de mine la timp, n-a fost luată în considerare, astfel că au rămas în carte peste 60 de greșeli de tipar. Bineînțeles că vinietele, socotite probabil a fi un lux, o fandacsie, ceva cu totul superfluu, au fost suprimate. Și totuși, cum-necum, cartea a apărut – un salt important înainte, pe o cale care avea să cunoască, pe mai departe, destule meandre. Important și fiindcă a prilejuit primele ecouri în presa literară: Nicolae Manolescu însuși i-a dedicat vreo douăzeci de rânduri dintr-o cronică mai amplă, de grup, fără să remarce însă că scrierea mea nu se prea potrivea sub eticheta generică de science-fiction[16]. Că aceste ecouri n-au fost pe măsura așteptărilor nu-i de mirare, întrucât numele îmi era practic necunoscut în lumea literară (Oracolul, volumul meu de debut, trecuse absolut neobservat), iar halul în care acea ediție ieșise de sub tipar, măcelărită, înghesuită și plină de greșeli, nu era nici pe departe în stare să îmi reprezinte cartea așa cum o concepusem și realizasem în manuscris.
Cu toate acestea, colecția mea de urbe fantastice își croia drum spre cititori, fără a se opri la hotarele țării. O primă povestire apăruse de altfel încă în 1973 [17], iar alte trei au fost reținute de Vladimir Colin pentru un număr tematic al Vieții Românești [18], apărând astfel și ele înaintea celor publicate în Vatra; aceleași trei povestiri (plus Dava) au fost incluse tot de el într-o antologie în limba franceză, editată în Belgia[19] – și e de remarcat că unul dintre aceste texte, Motopia, care se afla printre cele eliminate de cenzură din ediția românească, se va regăsi după trei ani și într-o antologie est-germană[20], pe coperta căreia tronează imaginea buclucașă a omobilului, protagonistul monstruos al acestei istorioare sarcastice. Alte trei povestiri au apărut apoi într-o antologie în limba germană din România [21], iar după încă un an, o însemnată publicație italiană, excelent ilustrată, a oferit și ea cititorilor trei dintre textele mele, precedate de o prezentare a cărții chiar de către autor [22]. Neputând rezista tentației borgesiene a autoreferențierii, eu însumi am reluat două povestiri, în variantă extinsă, narativă, ca articulații între cele trei părți ale romanului 2000 [23]. (Interesant, nu-i așa, cum tot revine cifra trei, cu simbolistica ei, în această relatare!) Întregirea virtuală a volumului s-a săvârșit în cele din urmă în 1983, când ultimele texte încă inedite au fost publicate într-o antologie [24] prin care se recomanda mai ales o nouă generație de autori; acest aspect îmi pare demn de menționat, întrucât inițiativa de a include în sumar acele povestiri, respinse cândva de cenzură, nu-mi aparținuse nicidecum, ea fiind fără îndoială un gest de solidaritate din partea confraților mai tineri și totodată un protest tacit față de îngrădirea libertății de creație. Era chiar anul în care eu părăseam țara, stabilindu-mă la München, într-un exil autoimpus, conștient de faptul că numele meu va fi trecut în România pe lista neagră.
Traduceri ale unor texte din volum au continuat să apară – însă de partea cealaltă a cortinei de fier. Unele chiar la München: în seria de antologii [25] scoase de editura care, invitându-mă pentru a perfecta publicarea versiunii germane a romanului 2000 [26], îmi facilitase obținerea pașaportului și, implicit, fuga din țară (pentru regimul comunist, devenisem peste noapte un transfug); în două antologii din Editura Radu Bărbulescu[27] și în revista Arche Noah [28], publicată de același editor; altele, în Franța, în revista Antarès [29]. Și tot în Franța avea să apară cea dintâi versiune integrală a cărții [30] – o istorie care merită a fi examinată aici mai în detaliu.
La câțiva ani după apariția primei ediții – nu-mi amintesc cu precizie când anume – Adrian Rogoz a trimis volumul (așa cum era, amputat de cenzură), împreună cu alte cărți, Hélènei Lenz, o excelentă traducătoare din Franța. Luat de valul problemelor existențiale cu care eram confruntat în patria mea adoptivă (învățarea limbii germane, recalificarea în domeniul informaticii, găsirea unui loc de muncă, integrarea în societate etc.), refulasem cu totul vechile mele preocupări și proiecte, când, prin luna mai 1987, într-o scrisoare primită de la neobositul meu antrenor, acesta îmi comunica, spre marea mea mirare:
«Nici nu știu dacă ți-am spus că în urmă cu vreo cîțiva ani am dat Cuadratura cercului doamnei Hélène (Combes-)Lenz, aceea care mi-a tradus în franceză niște studii de semiotică. E doctor în folclorul român (...). Tu îi poți scrie pe românește. Totuși ai știut de inițiativa mea deoarece iată ce-mi scrie cu privire la capodopera ta:
„J’ai retrouvé il y a 2 mois un livre envoyé par vous il y a plusieurs années, que je n’avais jamais lu attentivement: c’est Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman. Ce livre m’était dédicacé et, par une négligence, je n’ai jamais remercié l’auteur... Comme je le regrette... c’est tout simplement un texte EXTRAORDINAIRE. J’ai traduit le livre entièrement et vais le proposer a un éditeur au cours du printemps et de cet été. Il me semble qu’un texte de cette originalité ne peut pas ne pas trouver acquéreur. Pouvez-vous me mettre en raports avec Gh. S. dont je ne sais rien? Il peut m’écrire en roumain, bien sûr (je lui écrirai en français).” [31] Amin! (A.Rog. – toate subl. H.L.)
Îți dai seama acum (dacă n-ai realizat încă) ce antrenor formidabil sînt! Țiriac e un pigmeu față de mine, asta și pentru că Năstase, Becker și nu mai știu ce sud-american sînt niște guguștiuci în comparație cu un balaur ca tine! Pregătește-te deci de un marș triumfal într-o duzină de limbi. (…) Rîndurile Hélènei Lenz m-au bucurat deci atît pentru tine, cît și pentru mine. (...) Scrie-i neîntîrziat Hélènei Lenz. Poate că articolul meu în care te comparam cu Italo Calvino ar fi bine să apară împreună cu traducerea ta, deoarece (în primul episod apărut în Arhitectura) marchez în scris independența ta față de marele și regretatul tău rival [32].»
I-am scris, mi-a răspuns, confirmând că tradusese într-adevăr Cuadratura cercului. I-am trimis și textele care lipseau din volum, uitând însă cu totul de cele două povestiri cu final modificat: ele au rămas ciuntite și în versiunea franceză, spre marea mea mâhnire (în schimb am reușit să reintroduc vinietele, așa cum era prevăzut în manuscris). Traducerea odată făcută, Hélène Lenz a găsit și un editor care, la rândul lui, s-a arătat încântat de carte, după cum reiese și din copia scrisorii lui către traducătoare, datată 27 aprilie 1992, pe care ea a avut bunăvoința să mi-o trimită spre informare:
«Le texte de G. Săsărman est assez fascinant. Un vrai cauchemar d’architecte. Cet ensemble de contes et de paraboles nous rapelle quelque peu les Villes invisibles de Calvino, mais animés d’un plus grand souci de rigueur logique. Toutes ces villes habitées d’un principe d’ordre tournant au délire et à l’absurde! Comme le livre date de semble-t-il de 1975, on comprend très bien comment à la fois il s’insère dans un contexte historique donné – la Roumanie de Ceaucescu – et en même temps le transcende pour s’envoler vers les hauteurs supra-logiques de la pensée philosophique. Il y a du Zen et du jeu d’echeques. C’est à mon avis un livre qui peut trouver des lecteurs en ce temps de réflexion sur le devenir des villes, outre bien entendu son pur intérêt littéraire, et je serai prêt à le publier.»[33]
În toamna lui 1992 versiunea franceză era pregătită pentru tipar; dar cum am aflat mai apoi, editorul trecea prin dificultăți financiare și, când să apară cartea, a fost nevoit să depună armele – pentru un timp numai, iar la 20 septembrie 1993 el mă anunța că editura și-a reluat activitatea. Și, după multe emoții, cartea a fost publicată în ianuarie 1994, spre marea mea bucurie. Pe Adrian Rogoz, căruia îi dedicasem ediția franceză, apariția l-a bucurat la fel de mult: așa cum mă prevenise încă în scrisoarea mai sus citată, el se aștepta să urmeze traducerile în serie, o adevărată explozie în lanț („o să facă bum!”, spunea el, cu un surâs mucalit și bonom). Bucuria n-a fost însă cu totul lipsită de umbre. Am propus Centrului Cultural Român din Paris să organizeze o prezentare a cărții – și am fost refuzat, fără nici o explicație (ca și cum în Franța s-ar fi produs săptămânal asemenea eveniment, devenit fapt banal):
«Stimate Domn,
Confirmăm primirea scrisorii dumneavoastră din data de 30.01.1994 și
vă facem cunoscut că nu putem organiza prezentarea cărții dumneavoastră în cadrul
programului Centrului Cultural Român din Paris.
Exemplarul din ediția franceză a
volumului dvs. de povestiri Cuadratura Cercului va fi păstrat la Biblioteca
noastră.
Cu cele mai bune sentimente,
DIRECTOR
Virgil Tănase
Ministru consilier»
Apoi, la o masă rotundă de la France Culture, cartea a fost prezentată... polemic (cel puțin asta mi-a comunicat, eufemistic, Hélène Lenz, căci eu n-am avut ocazia să ascult emisiunea); și n-am aflat nici până astăzi dacă a fost vorba de o poliță plătită între traducătorii francezi din limba română (volumul era propus pentru premiul de traducere al Société des Gens de Lettres), sau dacă atacul mă țintea pe mine, din motive care îmi rămân până azi de neînțeles. Ca să le pună vârf la toate, editura și-a încetat activitatea, definitiv de data asta, înainte de a fi apucat să epuizeze măcar primul tiraj (s-au vândut doar 288 de exemplare, încă 125 fiind distribuite gratuit ca serviciu de presă). Vești așadar nu tocmai plăcute, care pe blajinul meu antrenor l-au supărat din cale afară; iată ce-mi scria el în august 1995, în inconfundabilul lui stil rogozian:
«Ceea ce mi-ai spus despre soarta în limba franceză a Cuadraturii cercului m-a umplut de o feroce mânie. În anul acesta se împlinesc 20 de ani de la apariția acestei colecții de capodopere! Ce putem face pentru ca să fixăm în mintea oamenilor acest eveniment?» Din păcate, nu i-a fost dat să mai facă multe, căci era grav bolnav, iar peste nici măcar un an ne-a părăsit pentru totdeauna... Pierdeam un suporter entuziast, un prieten desăvârșit, un adevărat părinte spiritual!
Și totuși, ediția franceză n-a rămas fără ecou. Unul dintre cei mai reputați autori francezi de literatură fantastică și science-fiction, Daniel Walther, i-a dedicat o cronică elogioasă în ziarul la care lucra ca redactor [34]. O altă cronică favorabilă a fost difuzată într-o emisiune în limba română a postului de radio Deutsche Welle[35]. Iar ceva mai târziu am primit tocmai din Santa Cruz de Tenerife, din partea cunoscutului om de cultură român Alexandru Ciorănescu, căruia îi trimisesem un exemplar, cuvinte pline de simpatie:
«Stimate Domnule Săsărman,
Când am găsit ieri (...) scrisoarea dumitale din 1995,
am înghețat, pentru că mi-am dat seama ca nu mi-am data seamă de nimic; nici pe Dta nu te
cunoșteam, nici nu știam că mi-ai scris, nici n-am aflat decât atunci că primisem o carte a
dumitale. Te rog să mă ierți pentru aceste descoperiri târzii. (...)
Cum să mă scuz
acuma față de dumneata? M-am hotărât să mă răzbun de uitare citindu-ți cartea; dar e bună,
interesantă și curioasă. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut și pe autor și-l rog să mă ierte.
La acest nivel, se mai poate? Crede-mă că nu e alta pricina decât dezordinea vitală în care
mă zbat ne știind de ce.
Felicitările mele.
Alexandru Ciorănescu»
Efectul cel mai îmbucurător însă, și care multă vreme mi-a rămas cu totul ascuns, s-a produs în mintea unui editor din Spania care, citind... una din cele 288 de exemplare vândute (vă amintiți?), și-a pus în gând încă de atunci să afle cine-i autorul și să intre în legătură cu el (adică cu mine). Voi reveni asupra acestui punct la locul potrivit, cu detalii.
Apariția versiunii franceze a reprezentat totodată impulsul inițial al încercării mele de a publica ediția integrală a cărții și în limba română. Cu sprijinul lui Ion Hobana, care a acceptat să-și asume rolul (pe atunci încă neobișnuit în România) de agent literar, în ianuarie 1995 am ajuns chiar să semnez un contract cu Editura RAO International; dar după repetate promisiuni ferme de apariție (ultima pentru luna august 1996), o schimbare de program a determinat editura să-și decline orice obligații, anulând unilateral contractul încheiat. Astfel că au mai trecut câțiva ani până când am reușit să public cartea – tot la Editura Dacia [36], unde apăruse și prima ediție. De data aceasta, am avut grijă să restaurez finalul inițial al povestirilor Musaeum și Stereopolis și, bineînțeles, să recuperez vinietele, redându-le rolul de simbol însoțitor al fiecărui titlu – în loc să ocupe câte o pagină întreagă, în chip de ilustrație, ca în ediția franceză (ceea ce mărturisesc că nu mă prea încântase). Bunul meu prieten și fost coleg de clasă, sculptorul Horea Flămând, mi-a făcut favoarea de a ilustra cu desene sugestive, de o mare simplitate, cele 36 de povestiri ale volumului; din păcate, calitatea hârtiei n-a fost tocmai potrivită cu reproducerea unor lucrări de grafică, fie și în alb-negru. O neașteptată satisfacție mi-a furnizat însă remarca spontană a redactoarei de carte Vasi Ciubotariu: mi-a spus că, pe când citea cartea, îi venea pur și simplu să iasă pe stradă și să-i dăruiască fiecărui trecător câte-un exemplar! De-ar fi știut ea cât îi eram de recunoscător pentru acele cuvinte, prin care mă vedeam, după trei decenii, răsplătit cu vârf și îndesat pentru nedumerirea stupidă a unei stagiare care... nu înțelesese șpilul!
Mă așteptam ca măcar acum critica literară să reacționeze cu ceva mai mult interes, de vreme ce cartea apărea în formulă completă, în plenitudinea forței ei expresive, mai ales că venea și cu aura traducerii și publicării ei în Franța; dar n-a fost așa, singurul care a semnalat prompt evenimentul a fost Cornel Robu [37], care de altfel a rezervat Cuadraturii cercului un loc aparte în contribuția lui la un important dicționar literar [38], precum și într-o mai târzie lucrare de sinteză [39] (unde a inclus și cronica lui din anul 2002). Un ecou cu totul aparte mi-a parvenit, tot prin Cornel Robu, din partea fiicei sale Flaminia, care în docta ei lucrare de masterat despre limbajele imaginare din literatură [40] citează și dialogurile într-o pretinsă limbă hitită din povestirea mea Hattușáș. Și mai recent, în ediția a doua a istoriei lui literare [41], Marian Popa califică drept memorabil volumul, remarcându-i singularitatea și prezentând rezumativ orașele mele ca „suprapersonaje cu caracteristici interne și supracoordonări ignorate, determinând procesele existenței de masă”.
Traducerea spaniolă, integrală și ea, are o istorie nu mai puțin ciudată decât cea franceză, de care se și leagă de altfel, așa cum am dat să se înțeleagă ceva mai înainte. În luna aprilie 2009 am primit un telefon de la un necunoscut, care vorbea nemțește cu accent străin și, după ce s-a recomandat, a continuat pe românește: era Mariano Martín Rodríguez, doctor în filologie romanică și istoric literar, traducător printre altele din limba română, care îmi aducea la cunoștință că un editor din Madrid ar vrea să publice în versiune spaniolă Cuadratura cercului, traducerea urmând să fie făcută chiar de către transmițătorul mesajului, care – așa cum s-a dovedit mai apoi – era un excelent cunoscător al literaturii române în general, a celei speculative în special, și îmi știa foarte bine scrierile. Telefonul lui venea la capătul unui întreg lanț al slăbiciunilor. După cum mi-a relatat de curând, primul său contact cu textele mele s-a datorat antologiei din Marabout[42]; mai târziu, după ce a învățat românește, a găsit la librăria Facultății de Litere din Cluj [43] un exemplar al Cuadraturii cercului, ediția integrală. Pe domnul Francisco Arellano, proprietarul editurii La Biblioteca del Laberinto – despre care îi vorbise la Târgul de carte din Madrid fiica unui alt editor [44], știindu-l interesat de literatura SF – l-a abordat ca să-i propună o ediție critică a scrierilor SF ale lui Agustín de Foxá, un romancier spaniol destul de faimos, despre care puțini știau că a scris și literatură speculativă; acesta a acceptat numaidecât, iar câteva luni mai târziu a venit la Bruxelles, pentru a semna contractul. Pe când se plimbau, l-a întrebat dacă a auzit de un oarecare Săsărman și i-a spus că i-ar plăcea să publice în spaniolă Cuadratura cercului, pe care o citise în franceză, ba că era chiar dispus s-o traducă el însuși. I-a răspuns că nu era nevoie, pentru că el, Mariano Martín Rodríguez, putea s-o traducă direct din română, ceea ce ar fi făcut cu plăcere. Și s-au pus de acord, nemaitrebuind decât să facă rost de adresa mea. Nu știu când anume îmi citise Francisco Arellano cartea, dar de la apariția ei trecuseră 15 ani, așa că nu m-am putut opri să-i admir tenacitatea – evident, nu fără a mă și umfla nițel în pene. (Între timp, traducătorul a descoperit și cele două povestiri incluse de mine în romanul 2000; drept care a tălmăcit varianta extinsă a celor două povestiri și, împreună cu un ingenios studiu comparativ al acestora în raport cu varianta lor inițială, le-a publicat în revista Angulo Recto [45], publicație online editată de Universidad Complutense de Madrid.)
Așa se face că la începutul lunii septembrie 2010, cu aceeași ilustrație ca și ediția românească din 2001 (dar în condiții grafice incomparabil mai bune) și cu o prefață substanțială semnată de traducător, a văzut lumina tiparului o nouă ipostază a volumului [46], de data asta chiar în limba lui Borges, motiv în plus de bucurie pentru mine. Din păcate, Adrian Rogoz n-a mai apucat să aibă parte de confirmarea previziunii lui – explozia venea cu mare întârziere și se derula cu încetinitorul (fiind eu ardelean, poate că din aceeași pricină pentru care, după cum se știe, nouă și spontaneitatea ne vine mai încet...). Și sunt șanse să nu fie ultima transpunere a cărții într-o limbă de mare circulație: Georg Aescht tocmai e pe cale să termine o versiune germană integrală, pentru care rămâne să găsim împreună un editor; iar o versiune engleză, deocamdată doar un simplu proiect de viitor, ar avea desigur darul să încununeze un triumf care se lasă așteptat de atâta vreme...
De fapt, încă în 1982 – evident, tot la îndemnul inimosului, dar etern visătorului meu antrenor – i-am trimis textul tradus în engleză (o traducere de o calitate discutabilă, ce-i drept) lui Darko Suvin, atunci ca și acum o somitate în materie de literatură speculativă, în speranța că ar putea recomanda cartea vreunui editor american. Răspunsul lui a fost încurajator, dar lipsit de urmări concrete:
«Dear Mr. Sasarman,
I received & read your letter & Quadrature of the Circle, but I was under great time
pressures. Forgive me for not replying sooner. I liked your pseudo-treatises of
quasi-urbogony, as much as I could divine them through an often inadequate translation.
They are clearly in the line of Calvino & Borges, and they share with these excellent
masters a certain weariness (of horizons, let me hasten to add, not of style), about wich
readers will decide according to their own horizons. They certainly ought to be available
to the English-speaking public, and you can quote me to that effect.
However, I suppose your kind transmittal of the ms. was also an implicit please for
publishing help. There I’m sorry to say I cannot do anything: I have no connections with
publishers, & you know that in the US there is a tremendous reduction of publishing
activity – fiction is practically not printed any more. But if you manage to find an
interested publisher, they are welcome to ask me for an opinion.
With best wishes, and hopes that fates might permit us to meet one Summer (since I’m each
Summer in Yugoslavia),
sincerely,
Darko Suvin»
[47]
Din păcate, nici urarea finală, ca soarta să ne îngăduie cândva o întâlnire, nu s-a împlinit. Mai rămâne de văzut dacă recomadarea lui călduroasă îmi va aduce un spor de interes din partea vreunui editor anglez sau american. Am reprodus totuși aici răspunsul, datat 23 martie 1982, și dintr-un alt motiv: trimiterea clară a lui Darko Suvin la Italo Calvino nu e nicidecum singulară, ea se regăsește și în fragmentul citat mai sus din scrisoarea lui Noël Blandin, figurează și în rândurile dedicate Cuadraturii cercului din monumentalul op al lui Marian Popa („autorul”, zice el, „care nu-i propriu-zis un ficționar, ca Italo Calvino”), iar în scrisoarea din mai 1987 a mentorului meu, reprodusă și ea parțial în textul de față, e numit... marele meu rival (sic!). De altfel, în postfața la ediția franceză, „atac” eu însumi tema. Că Borges, pentru care Adrian Rogoz avea un adevărat cult, a fost și a rămas pentru mine un model de neatins, am lăsat să se înțeleagă chiar de la început – de unde însă această repetată comparare cu scriitorul italian? Răspunsul e simplu: după cum se știe, Italo Calvino a publicat o carte compusă și ea din numeroase descrieri de orașe imaginare [48], astfel că paralela între cele două scrieri era inevitabilă.
Nu intenționez să dezvolt aici o asemenea analiză comparată; a făcut-o Adrian Rogoz într-un studiu (rămas până la o posibilă ediție critică în manuscris) prezentat de el în 1982 la Sibiu, la o consfătuire pe țară la care eu n-am fost de față. Este totuși un fapt surprinzător că – judecând după anul de apariție a ediției italiene, 1972 – cartea lui Italo Calvino a fost probabil concepută și scrisă cam în același timp ca și Cuadratura cercului: așa cum am mai arătat, am început să lucrez la manuscris în toamna lui 1969 și l-am încheiat în iunie 1971. Cu toate că publicarea cărții a survenit abia în 1975, existența ei e consemnată în scris într-un articol [49] publicat de Adrian Rogoz în 1972, pe care el îl evocă în scrisoarea deja citată. Se pune desigur întrebarea dacă precizarea privind geneza paralelă și independentă a celor două cărți are vreun rost; cel puțin Mariano Martín Rodríguez este de părere că nu are. „După experiența mea ca cercetător”, îmi scria el la 29 iulie 2010, „nu prea cred în originalitatea absolută: cine tăgăduiește că o astfel de carte n-o fi apărut înainte într-o limbă necunoscută? Ceea ce contează este calitatea literară a produsului final și, din acest punct de vedere, Cuadratura cercului este, cred, vârful genului.” O săptămână mai târziu, făcând referire la studiul prezentat în 1982 de Adrian Rogoz, Cornel Robu aborda aceeași chestiune dintr-un alt unghi:
„...Țin minte că l-am ascultat prezentând o paralelă între Cuadratura cercului și Orașele invizibile ale lui Italo Calvino, dar nu ca pe un exercițiu de sursologie, brazda cea mai mănoasă a literaturii comparate (depistarea și inventarierea 'surselor', a 'influențelor' etc.), ci – mult mai interesant și incitant – ca pe un caz de paralelism spontan, mai rar decât simpla 'influență': fapte de literatură similare, aparute (quasi)concomitent și independent pe mai multe meridiane, în mai multe literaturi, la diverși scriitori care nu se cunosc între ei și între care istoria literară și cronologia nu pot pune în evidență nici un raport de anterioritate/ulterioritate, orice 'influență' fiind astfel exclusă: acest paralelism spontan este, desigur, mai rar și mai greu de explicat. Tu cum ți-l explici?” Chiar, cum să mi-l explic? Să-i dau mai întâi cuvântul lui Adrian Rogoz, citând ultimul pasaj al studiului menționat:
„În final vreau să atrag atenția asupra coincidenței celor două viziuni urbogonice. Cred că apariția lor cvasi-simultană e datorată condițiilor culturale (dezvoltarea semioticii, a teoriei sistemelor, a ecologiei) ce i-au înrîurit pe ambii autori. Fiindcă dacă idei urbogonice găsim de mii de ani (însăși grădina Edenului nu-i probabil decât o proiecție utopică a grădinilor suspendate din Babilonul Semiramidei), colecții cu astfel de idei sunt creații recente. Și nu-i exclus să descoperim și în alte țări ale Europei sau în afara acesteia lucrări de genul celor analizate de mine.”
Mi-ar fi destul de greu să găsesc o explicație mai convingătoare. Pentru mine acest paralelism a fost totuși suficient de important pentru a-l evoca în deja amintita postfață la ediția franceză, unde vorbesc despre o coincidență stranie și despre bucuria de a descoperi o înrudire de preocupări cu un scriitor a cărui faimă făcuse de mult înconjurul lumii. Dincolo de care însă nu pot decât să-i dau dreptate traducătorului meu spaniol, repetând un vechi adagiu latin – habent sua fata libelli [50]!
München, 15 august 2010
(Text apărut în Vatra, Nr.3-4/2011)
.
