dummy

Scriitorii pribegiţi, de orice naţie ar fi ei, constituie fără îndoială o subspecie aparte, sortită unei existenţe prin excelenţă dilematice. Puţini sunt cei cărora le reuşeşte, cu un preţ îndeobşte ignorat, marea performanţă de a se integra cu adevărat culturii de adopţie – însă nu despre aceste rare excepţii va fi vorba aici, şi nici despre cei ce au şansa de a aparţine unei etnii care, minoritară în ţara de obârşie, s-ar zice că în ţara gazdă revine de fapt la ea acasă.

Pribeag fiind, scriitor sau nu, eşti mai întâi de toate o fiinţă umană, te confrunţi cu prozaice nevoi cotidiene – mâncare, îmbrăcăminte, adăpost. Ai poate familie, copii, guri de hrănit, fiinţe fragile de ocrotit. Poate că tocmai dorinţa de a le oferi şansa unei existenţe mai senine, te-a împins să iei drumul exilului. Dar pribegia e un termen abstract: mai concret, trăieşti la Boston, la Stockholm, într-un sat din Normandia, sau într-un orăşel din Bavaria, iar de acest loc depinde nemijlocit felul cum îţi câştigi pâinea cea de toate zilele. De regulă, nu din scris. Fie pâinea cât de rea, zice proverbul, tot mai dulce-n ţara mea... Dacă ai ales să-ţi duci viaţa printre străini, se cheamă că nu prea urmezi această povaţă. Mai bună sau mai rea, pâinea se cere câştigată cu sudoare şi, mai ales, cu cea mai preţioasă dintre resurse – timpul; întrebarea este, pentru scris, cât timp îţi mai rămâne?

Prea bine, veţi spune dumneavoastră, dacă tot nu-ţi mai rămâne timp, atunci unde-i dilema? Adevărat: cine abandonează pana, nici nu intră în discuţie. La urma urmei, şi scriitorii rămaşi la vatra strămoşească au aceleaşi probleme existenţiale, au şi ei familii de hrănit, nici ei nu pot trăi din scris. Scriitori – şi despre ei e vorba – sunt tocmai aceia care, mânaţi de ideea fixă de a se crede mai breji, se împotrivesc tentaţiei dezarmante de a se limita la efortul, nici pe departe minim, al subzistenţei şi, drămuindu-şi ceasurile zilei şi ale nopţii, deturnează timpul spre un ţel după toate aparenţele absurd, acela de a scrie. Scriitor, spunea cineva – şi se pare că era în cunoştinţă de cauză – este cel care nu-i destul de inteligent pentru a se lăsa de scris. Dar dacă pentru cei rămaşi între ai lor trăznaia asta mai poate fi cumva înţeleasă, pentru cei pribegi pare să fie semn de nebunie curată.

Scrii. Vrei cu tot dinadinsul să scrii. Şi abia cu conştientizarea acestui imperativ începe marea, cumplita tulburare. Mai întâi de toate, despre ce vrei să scrii? Ce vrei să comunici, care este realitatea căreia simţi că tu şi numai tu eşti în măsură să-i dai glas, pe care tu eşti cel chemat s-o smulgă unui destin pieritor? Este cumva realitatea ţării de baştină? Ce mai ştii despre ea? Imaginea ei vehiculată prin presa ţării de adopţie e mai curând suspectă, nu-ţi prea inspiră încredere. Din ce subterane îţi extragi, aşadar, cunoaşterea? Cel mai adesea, din amintiri, împrospătate aleator, prin vizite pe fugă, din lectura întâmplătoare a unor ziare editate în patrie, din reviste ale diasporei, din informaţii adunate de prin scrisori sau convorbiri telefonice. Ai cumva impresia că eşti bine informat? Că simţi pulsul ţării? O îndoială te roade, teama că te-ai depărtat, că te-ai înstrăinat de tot...

Să scrii despre noua ta patrie? Dar abia că aici eşti străin de-a binelea! Ce ştii tu despre această ţară, despre poporul, cultura şi istoria ei, ba chiar şi despre prezent? Te poţi compara cu cetăţenii ei de baştină, cu cei care au inhalat cu prima suflare aerul, au bătătorit cu primii paşi pământul acestui loc, unde tu eşti doar tolerat, un transplantat de oră târzie, fără rădăcini autentice? Să-ţi propui drept obiect al scrisului această nouă realitate, pe care abia înveţi s-o descifrezi, pe care nici nu speri s-o poţi înţelege vreodată, cu mintea şi mai ales cu inima, desigur că asta ar fi adevărată impostură!

Şi atunci, ce-ţi mai rămâne? Realitatea ta de pribeag, propria ta soartă, de care te arăţi gata să te laşi înduioşat. Dar nu-i aşa că, în esenţă, fiecare scriitor tocmai despre sine scrie? Madame Bovary, c’est moi! Pentru moment, este şi asta o mică certitudine, nu foarte solidă, totuşi, şi care nu prea are darul să te scutească de alte frământări. De pildă, limba – în ce limbă scrii? Poţi cumva să scrii într-o limbă adoptată? Mulţi au încercat, şi mai încearcă. Cu rezultate modeste, dacă nu chiar rizibile. De reuşit, au reuşit prea puţini, cum spuneam şi mai la început... Aici chiar că n-ai motive să despici firul în patru, orice meşteşugar care se respectă trebuie să fie stăpân pe uneltele lui – iar unealta scriitorului e chiar limba în care se exprimă. Şi cum s-ar putea substitui oare limbii materne o limbă învăţată oricum târziu, mult prea târziu! Nu, nici pomeneală!

Aşadar, scrii în limba ta maternă. Carevasăzică, româneşte. Dar cum mai arată româneasca ta? Mai ţine ea pasul cu limba vie, care se vorbeşte la Bucureşti sau la Iaşi, la Cluj sau la Craiova? Nu cumva a rămas de căruţă? Eşti sigur că nu suferă de arhaism, de anchilozare, de o implacabilă vetusteţe? Ai habar cam ce s-a scornit într-ale vorbei, ce neologisme asaltează vocabularul străzii şi ce cuvinte s-au demodat ori au ieşit cu totul din uz? Şi asta încă nu-i lucrul cel mai grav: recunoaşte că ţi-ai cam pierdut deprinderea limbii, că zile în şir n-ai cu cine conversa în graiul tău, că uneori trec luni de zile fără să ai răgazul de a aşterne pe hârtie un rând (nulla dies sine linea? – da’ de unde!), că în faţa colii de hârtie te chinui nu o dată să găseşti nu atât cuvântul ce exprimă adevărul, cum spunea poetul, ci pur şi simplu să-ţi găseşti cuvintele! Halal scriitor... Maliţioşi, confraţii rămaşi la sânul patriei te-ar putea arăta într-o bună zi cu degetul. Un motiv în plus ca să-ţi plângi de milă.

În definitiv, pentru cine scrii tu? Pentru noii tăi concetăţeni, cumva? Fii dom’le serios: chiar crezi că i-ar putea interesa ceea ce socoţi tu că ai a le spune? N-au ei îndeajuns cu faliţii lor? Imaginează-ţi că te prezinţi la un editor cu manuscrisul tău, redactat într-o limbă pentru el inaccesibilă. Nevoit să laşi modestia de-o parte, îi vei spune că îi oferi spre publicare o capodoperă. Cu mai puţin de-atât, ţi-e limpede, n-ai avea nici o şansă. Editorul nu va face însă nici cel mai mic efort spre a se convinge dacă ai dreptate ori ba, nu se va osteni să caute un cunoscător de română, căruia să-i comande un referat, ci se va mulţumi să-ţi spună, politicos dar categoric, capodoperă sau nu, că programul editurii pe următorii ani e de mult stabilit, că portofoliul e complet şi că scriitorii est-europeni oricum n-au priză la public. Va deveni poate, pentru o clipă, mai puţin oficial, ca să-ţi explice că n-ar face un bine nici editurii, şi nici chiar ţie nu ţi-ar face un serviciu, dacă ar tipări o carte care să zacă nevândută, nevandabilă adică prin definiţie, în rafturi – sau, mai rău, în depozit.

Lămurit cum stau lucrurile cu strugurii mult prea acri ai universalităţii, îţi vei spune că, de fapt, tu scrii pentru cititorii din ţara ta natală, singura şi adevărata ta patrie. Brusc, vei simţi cum patriotismul te năpădeşte cu totul, ba mai dă şi pe de lături – nu îndeajuns însă ca să te împingă la gesturi necugetate, pe care mai apoi să le regreţi, de pildă la decizia de a te repatria. Nu, dorul de ţară pare cu atât mai sublim, cu cât distanţa până la hotarele ei e mai mare! De la această distanţă confortabilă, îţi propui aşadar să-i delectezi pe foştii tăi compatrioţi cu zugrăvirea mişcătoare a nemaipomenitelor tale suferinţe de pribeag. Sau, la rigoare, să-i instruieşti într-ale civismului şi democraţiei, relatându-le pe larg, sfătos şi cu tâlc, ca unor hotentoţi, rătăcirile tale prin lumea hiper-civilizată a occidentului.

Iar aici survine lovitura de teatru: hotentoţilor nu le pasă chiar deloc de suferinţele tale! Şi ţi-o spun de la obraz. Vrei să ţi se tipărească învăţăturile? Vrei să-ţi vezi capodopera între scoarţe de carte? Nimic mai simplu – scoate, bobocule, câteva mii de marafeţi, dintr-ăia verzi bineînţeles, şi treaba se face, cât ai zice peşte! Cum, nu tu eşti ăla care trimitea amicilor din ţară, după primul an, poza ta la volanul mercedes-ului? N-ai moştenit tu milioane de la unchiul din America? Atunci află că n-ai pic de haz! Pe dată patriotismul tău tumultuos ţi se arată într-o nouă lumină, ba aş zice că păleşte binişor. Adică ce cred ei, te întrebi tu jignit, cred cumva că pe tine te dau dolarii afară din casă? Cred ei că prin străinătăţi aruncă lumea cu arginţii după fiecare venetic? Nu că ai fi fost pus pe afaceri, nu ţi-ai făcut deloc iluzia că te vei pricopsi – dar chiar aşa, să ţi se pretindă să-ţi sponsorizezi tu singur opera? Drept cine, sau drept ce eşti luat? Nemaivorbind de faptul că o asemenea practică desfiinţează criteriile de valoare literare, inundând librăriile cu inepţiile oricui e în stare şi se arată dispus să şi le finanţeze.

Şi, iată, abia acum te întrebi cu toată seriozitatea, dar cu inima sfâşiată, dacă n-ar fi totuşi cazul să abandonezi condeiul. E prea târziu, însă, ai morbul în sânge, iar boala-i fără leac.