dummy

Cum de a putut fi oare atât de idiot? Întrebarea i se tot răsuceşte în creier, sâcâitor, alungându-i pentru o vreme orice alt gând. Nu-şi poate aminti pe ce cale a ajuns din nou în ţară, ignoră orice detaliu, ca lovit de amnezie. Să fi fost cumva răpit de faimoşii agenţi ai serviciului secret – braţul lung al poporului, faţă de a cărui răzbunare fugarii nu puteau fi nicăieri în deplină siguranţă? Circulau atâtea istorii, şoptite în penumbră, ca la spovedania cu un duhovnic fără chip. Un somnifer turnat în cafea – imparabil, ca lovitura de măciucă în moalele capului?... Îi vin în minte scene exotice, o rezervaţie africană, savana, rinoceri adormiţi sub efectul fulgerător al unor minuscule săgeţi împroşcate din tuburi pneumatice. Ţac – şi greoiului pachiderm i se înmoaie articulaţiile, ca de piftie, cornul cumplit i se pleacă în pulbere, neputincios, pleoapele încă larg deschise îi lasă la vedere ochii tulburi, injectaţi, holbaţi a mânie.

Ori, poate, prin hipnoză? Se zice că ei ar fi adevăraţi aşi ai comenzilor posthipnotice... Pocnesc din degete şi gata, eşti condiţionat, împins fără ştirea ta la fapte smintite. O fantoşă, android lipsit de voinţă, o unealtă vie, capabilă să-şi pună singură gheara în gât, sau să arunce omenirea întreagă în aer. Oricum, imposibil să creadă că a făcut-o de bună voie! Lumea largă îi era deschisă, lumea liberă (da, alesese libertatea!), pentru ca peste noapte să se trezească din nou acolo de unde plecase. Adică, aici.

De aici să fi plecat, oare? E sigur? Din acest birou, din faţa acestei planşete... Cum îl cheamă pe vecinul din dreapta? Ce lapsus! Îl ştie de ani de zile, au fost colegi de promoţie, au împărţit aceeaşi cameră la cămin, îi cunoaşte în detaliu biografia. Dar parcă avea totuşi altă frizură. Nu cumva era chel? Şi-o fi pus perucă. Sau o meşă. Nu-l bănuia atât de... Şi parcă avea sprâncene blonde... şi un nas coroiat... şi fălci noduroase! Nu seamănă chiar deloc. Nu, nu-i acela, l-a confundat. Precis! Nici vecinul din stânga nu-i cel pe care-l crezuse. Nici cel din faţă. Nici şeful de atelier. De fapt, nu mai recunoaşte pe nimeni. Cum o fi ajuns aici? În definitiv, ce să şi caute el într-un atelier de proiectare! Şi de unde să se fi ivit liniile, pentru el fără nici un înţeles, trasate totuşi cu mână sigură pe foaia de calc de sub nasul lui! Parcă avea altă meserie înainte de a fi părăsit ţara...

Un fugar. Un trădător. N-are decât să-şi aştepte osânda. O teamă difuză îi ţine nervii sub tensiune: unde să fie anchetatorii, temnicierii, călăii? De ce nu se arată? Poate că paingul cu ochi sticloşi, enormi, care se plimbă agale în lungul teului, are misiunea să-l ţină sub observaţie. Sau totuşi vecinul din dreapta? Şi de ce sunt cu toţii atât de amabili? S-a dus de râpă totul, emoţiile şi spaimele, incredibila bucurie finală, uşurarea aceea ca de piatră de moară ridicată de pe suflet. Toate, pierite în neant. Stupid, stupid, de trei ori stupid... Simte un nod în gât şi ar închide pleoapele, însă constată că nu şi le poate controla. Ca un rinocer sub narcoză.

Dar dacă totul n-a fost decât un vis? (Şi ce vis minunat: se făcea că a ajuns în lumea liberă, acolo unde fiecare om spune ce gândeşte şi gândeşte ce spune, unde fiecare om zice ce crede, şi face ce zice, şi crede ce zice. Unde nu atârnă lozinci despre viitorul de aur, nici portretele marilor dascăli ai omenirii, dar unde nimeni nu suferă de foame, iar fiecare răspunde doar în faţa legii şi doar pentru păcatele lui. Se făcea că a ajuns acolo unde nu mai trebuia să-i fie teamă – pentru ziua de azi şi pentru ziua de mâine, pentru fiecare gând şi pentru fiecare cuvânt, pentru fapte şi pentru nefapte, reale sau scornite, ale lui sau ale altora.)

Doar un vis? Chiar realitate pură să fi fost, la ce i-ar mai putea folosi acum, după ce a avut nefericita inspiraţie de a se repatria, silit ori nesilit, habar nu are cum! Asemenea şansă nu-i va fi dată a doua oară. Căinându-se, deplângându-şi soarta, urmăreşte cu teamă picioarele ca de robot marţian ale păianjenului care i se apropie tacticos de mână. Dintr-o clipă într-alta, ar putea să se arate mânuitorul tubului penumatic, spre a verifica efectul săgeţilor lui perfide.

Stop-cadru. Tablou suprarealist. În loc să se lichefieze, timpul îngheaţă.

Se trezi năclăit de sudoare. În primul moment, gâtuit încă de spaimă, îi fu cu neputinţă să se orienteze. Mobilierul şi toate celelalte obiecte din încăperea inundată de lumină îi erau străine, dispuse în spaţiu parcă la întâmplare, dar formând totuşi o ambianţă liniştitoare. Se crezu mai întâi într-o cameră de spital, căci prea era totul curat, de-a dreptul steril, apoi îşi aminti peripeţiile drumului şi îşi reveni de-a binelea. Aşadar, acesta era coşmarul, faimosul coşmar care, cu variaţiuni neesenţiale, îi teroriza pe fugari, noapte de noapte! Fusese prevenit, printre azilanţi circulau poveşti stranii, despre minţi rătăcite sub tortura spectrală a unui trecut perpetuu, de nelepădat, vieţi curmate tragic, destine cutremurătoare. Acum, că făcuse el însuşi o primă experienţă, socoti că preţul răscumpărării, dacă se limita la atât, era pentru el, totuşi, suportabil. Se credea suficient de zdravăn pentru a fi în stare să facă distincţie între realitate şi fantasmele nopţii, trăgând linie între ce a fost şi ce este, între ce este şi ce va fi. Un sentiment arcadian puse treptat stăpânire pe întreaga lui fiinţă, senzaţia de totală destindere, eliberatoare. Rămase minute în şir lungit sub pătură, ca plutind în stare de imponderabilitate, lipsit de orice grijă şi chiar de orice gând.

Nu avea nici o grabă. Evident, nu intenţiona să se eternizeze într-o existenţă larvară, de parazit, pe cheltuiala generosului stat care-i oferise nu numai găzduire, ci şi şansa unui alt început. Cândva, poate chiar mâine, va porni să-şi caute rostul în această minunată lume nouă. Chiar aşa, minunata lume nouă! Timp avea berechet, energie – nemărginită, inepuizabilă. Ar fi putut răsturna universul. Se ştia capabil să înveţe oricât şi orice, să se facă util oriunde şi oricând.

Astăzi însă îşi luă îngăduinţa unui răgaz. La hotarul dintre două tărâmuri, eliberat de balastul a tot ce lăsase în urmă şi neîmpovărat încă de ceea ce fără îndoială că va avea de înfruntat (orice început e dificil!), dorea să petreacă nestânjenit, să celebreze senin satisfacţia fiinţării în armonie cu toată suflarea. Se ridică din pat şi deschise fereastra. Soarele arunca raze piezişe printre norii ca nişte turme de miei rătăcite pe pajiştea azurie. Mugurii gata să explodeze ai castanilor sclipeau în lumină precum argintul topit. Triluri obrazice de mierle nevăzute ritmau cu sârg fondul sonor. Oftă din rărunchi şi inspiră adânc, iar ochii i se umeziră, atinşi ca de o boare. Dacă ar fi avut aripi, şi-ar fi luat zborul. Libertate, democraţie, legalitate – cât de frumos sună în urechile lui aceste cuvinte! Încă nu putea realiza pe deplin faptul simplu, elementar, că a ajuns în mult visata Lume Liberă...

Îşi făcu toaleta, se îmbrăcă şi ieşi în stradă, pentru o scurtă plimbare înainte de micul dejun, anunţat a începe abia la ora opt. O scurtă plimbare matinală face bine la sănătate, îşi zise, dând cu ochii de un bărbat între două vârste care, în tricou dungat şi pantaloni colanţi, mima năduşit un pas de jogging. Însoţi cu privirea traiectul şovăielnic al tenişilor cu şireturi nelegate, mai mult târşâit decât alergare, şi porni apoi în direcţia opusă, de parcă ar fi vrut să evite a fi martor la clipa iminentului abandon. Sinuoasă, strada era flancată de case venerabile, cu acoperişuri înalte şi faţade purtând semne, minuţios conservate, ale unor vremuri apuse. Orăşelul, de al cărui nume până atunci nu auzise, ceea ce nu era de mirare, părea să se fi strecurat prin război în chip miraculos, fără mari stricăciuni, păstrându-şi tot farmecul de târg medieval.

Trecu pe lângă vitrine de tot soiul, prezentând cu discreţie bunuri de folosinţă zilnică, produse alimentare sau vestimentare, mobilă, articole casnice, unelte, chimicale, aparatură electronică, mărfuri din toate continentele, expuse ca atare sau grijuliu ambalate, de o calitate impecabilă. O abundenţă copleşitoare dar neostentativă, pentru el cu valoare simbolică, deşi aproape de necrezut. Se afla oare într-adevăr acolo, chiar el? Uimit, fascinat, ca asistând la un adevărat spectacol, căuta totuşi să-şi controleze gesturile şi mimica, spre a nu atrage atenţia – prevedere oarecum inutilă, întrucât magazinele erau încă închise, iar rarii trecători îşi vedeau grăbiţi de drum, fără să-i acorde importanţă. Pe măsură ce se apropia de centru, vitrinele deveneau şi mai elegante, amenajate cu o adevărată ştiinţă a designului, oferind cu precădere obiecte de lux (desigur, la preţuri pe potrivă) şi, ceea ce îl surprinse, numeroase articole de optică medicală.

Străinul ajunse astfel în piaţa străjuită de un impunător turn romanic şi de edificiul Primăriei Vechi, ridicat după toate aparenţele la hotarul dintre Goticul târziu şi Renaştere. Văzu de departe lume multă, strânsă în jurul unui catarg la piciorul căruia, în sunete de trâmbiţă şi răpăit de tobe, un personaj în costum de epocă oficia ceremonialul de înălţare a drapelului. Sutele de oameni adunaţi acolo, tineri şi vârstnici, bărbaţi, femei şi copii, urmăreau cu vizibilă încordare deplasarea înceată a flamurei pe cablul tras de scripeţii cam de mult neunşi şi al căror scrâşnet parazita în răstimpuri solemnitatea acompaniamentului. Mătasea atârna în falduri grele şi, proiectată cum era pe fundalul orbitor al bolţii, îi fu cu neputinţă să identifice culori sau să recunoască embleme. Privitorii încremeniseră parcă, cu capul dat pe spate, cu mâna dreaptă dusă la piept şi cu stânga ridicată spre frunte, poate şi în chip de salut dar mai ales spre a se feri, cu palma făcută streaşină, de prea multa strălucire a firmamentului. Mereu alţi cetăţeni ai urbei îngroşau rândurile asistenţei, adoptând numaidecât poziţia de veghe cu şi mai mare rigoare, pe semne spre a ispăşi o impardonabilă neglijenţă în raport cu ora de începere a ceremonialului.

Remarcă, răspândiţi ici-colo prin mulţime, câţiva nevăzători, uşor de recunoscut după ochelarii fumurii şi după nelipsitul lor toiag alb. Urmăreau parcă şi ei săvârşirea ritualului, cu faţa aţintită spre vârful catargului, cu mâinile aliniate în acelaşi gest hieratic. Toiagul, prelung şi flexibil ca o antenă a unei colosale insecte mezozoice, le atârna acum pe lângă trup, prins de încheietura pumnului cu o cureluşă. Examină, uşor intrigat, zâmbetul extatic întipărit pe chipul unuia aflat mai aproape, acel rictus inconfundabil, venit de pe alt tărâm şi amintind de surâsul statuilor greceşti arhaice. Nici urmă de tensiune, nimic din neliniştea înfrigurată a celorlalţi, a văzătorilor, şi nici măcar resemnare, ci doar pecetea unei adânci înţelepciuni, ca şi cum lentilele întunecate i-ar fi permis să perceapă, dincolo de spectrul vizibil, miezul ultim al lucrurilor.

Poliţistul care făcea rondul, însoţit de o colegă nurlie, îl recunoscu şi-l salută prietenos, cu o înclinare a capului – în ajun, îi desluşise cu răbdare drumul destul de întortocheat de la gară la pensiunea unde fusese repartizat. Îi răspunse cu aceeaşi mişcare, abia schiţată, fără a pierde din ochi stindardul care, ajuns în sfârşit la apogeu, îşi desfăşură faldurile într-o pală de vânt stârnită brusc din înalturi. Cablul zbârnâi triumfător, se plesni repetat de pilonul metalic, perturbând tactul ultimelor arpegii ale neobosiţilor trâmbiţaşi. Se făcu apoi tăcere.
- Binecuvântează astăzi, Doamne, culoarea şofrănie a drapelului nostru! rosti pe un ton sacramental funcţionarul Primăriei, după ce examină cu maximă concentrare, citind de mai multe ori ca să se asigure că nu greşeşte, textul misivei oficiale, pe care tocmai i-o înmânase în plic sigilat un mesager.
Mântuită de o apăsare de nesuportat, lumea izbucni în urale repetate, al căror ecou făcu ocolul pieţii. Oamenii se îmbrăţişau, ca într-o îndelung aşteptată fraternizare, îşi dădeau mâna, scuturându-şi-o vehement şi felicitându-se reciproc, în timp ce pe feţe li se înstăpânea o bucurie spontană, neprefăcută, molipsitoare. Şofrăniu, exclamau unii misterios, de parcă ar fi schimbat o parolă, binecuvântat fie şofranul, răspundeau alţii cu un patos jovial, încântaţi nevoie mare şi parcă neîncrezători încă, totuşi. Din când în când, ca la o comandă, glasurile se uneau cu exaltare într-un singur strigăt sacadat, ca un apel triumfal: Li-ber-ta-te!

Dintre toţi, cel mai aprig se manifestau orbii, repetând la nesfârşit vorbele sacerdotului din oficiu şi neputându-se sătura să laude divina culoare. Dar parcă prea erau numeroşi, îşi zise el, nefiresc de mulţi faţă de mărimea aşezării! Să fi fost vreo ciudăţenie locală, datorată cine ştie cărui factor de mediu, precum guşa endemică în zonele cu ape sărace în săruri de iod? Poate că îşi avea aici sediul vreo instituţie de învăţământ pentru nevăzători, sau niscaiva ateliere speciale de producţie, destinate anume celor văduviţi de lumina soarelui.

Era pe punctul să-i ceară lămuriri poliţistului, fără a fi sigur dacă se cuvenea ori ba, când dinspre o stradelă adiacentă se iviră siluetele ezitante ale unor întârziaţi. Vesela agitaţie se potoli treptat, toată atenţia concentrându-se acum asupra noilor veniţi care, aliniaţi la câţiva paşi de gloată, aşteptau cu capetele plecate, ca nişte elevi prinşi copiind la teză. Funcţionarul le aruncă o privire blajină şi, pe un ton vag compătimitor, le adresă o întrebare oarecum enigmatică:
- Cine vrea să facă uz de dreptul nostru constituţional la liberă exprimare, spre a ne spune ce culoare are drapelul?
Cum niciunul dintre întârziaţi nu părea dispus să se pronunţe, funcţionarul arătătă spre cel mai smerit:
- N-ai vrea dumneata să încerci? Ai toată libertatea!
- Eu? De ce tocmai eu? bâigui jalnic cel asupra căruia căzuse alegerea.

Îi păru a-l recunoaşte în persoana acestuia pe nevolnicul practicant de jogging matinal. Reprezentantul autorităţii publice îşi tamponă cu o batistă uriaşă faţa năduşită. Se vedea cât colo că veşmintele pompoase îl stânjeneau şi că era grăbit să se achite de acea formalitate mai curând plicticoasă.
- Legea este generoasă şi, mai presus de toate, umană. Umană, repetă el binevoitor.
Străinului, cuvintele acestea îi treziră în minte ecoul, pe care îl crezuse stins, al unor mult prea cunoscute refrene. În centrul atenţiei stă Omul! Omul, cel mai preţios capital! Omul! Grija faţă de Om! Era oare corul mulţimii, sau doar o reverberaţie a propriei sale închipuiri?
- Îţi dau o şansă, se auzi din nou glasul sastisit. Spune, ce culoare are şofranul?

Peste piaţă se lăsă din nou tăcerea. Privi spre funcţionar, apoi spre cel de la care toţi păreau a aştepta dezlegarea unui redutabil mister.
- Galben! Drapelul e galben ca şofranul! exclamă nenorocitul, cu vădită, nesperată, dar pripită uşurare. Galben, galben!
Ca pusă în faţa unei blasfemii, lumea încremeni, terifiată.
- Şo-fră-niu, îngână printre dinţi, cu regret parcă, păzitorul Legii. S-ar fi cuvenit să recunoşti culoarea sacră a drapelului nostru, adăugă el într-o doară, mai mult pentru sine.
- Şofrăniu! strigă mulţimea, într-o nouă izbucnire de entuziasm cam tembel. Şofrăniu!

Dintr-un microbuz, pe care până atunci nu-l observase, coborâră doi vlăjgani în halate vernil şi-l încadrară pe neinspiratul penitent. În vreme ce ei îl escortau spre ambulanţă, ceilalţi întârziaţi rupseră alinierea şi, redobândindu-şi cumpătul, se pierdură în mulţime, bucuroşi să-i poată ţine isonul.
Întâlni descumpănit privirea poliţistului, care se grăbi să-l asigure:
- Nici o grijă, nu i se va întâmpla nimic grav. Un caz tipic de perturbare a vederii... O simplă intervenţie, la clinica noastră oftalmologică... Doar avem chirurgi de talie europeană!
- Dar la urma urmei, protestă străinul, drapelul este alb!

Se făcu linişte. O linişte rău prevestitoare. Ochii de gorgonă ai gloatei îl ţintuiră cu o înverşunare de nedescris. Poliţistul îi răspunse calm:
- Am impresia că şi pe dumneata te cam lasă vederea...
Şi îi făcu semn colegei sale să mai cheme o ambulanţă.

Scriitorul îşi desprinde ochii de pe ultima filă de manuscris şi, scoţându-şi ochelarii, aşteaptă reacţia sălii. Câteva clipe, sala tace. Stânjenit, moderatorul serii îşi drege glasul, dar până să rostească el prima frază care-i vine în minte, din public se face auzită totuşi o voce:
- Să ne zică autorul, limpede, ce a vrut el de fapt să spună!
Gheaţa s-a spart. În ultimul rând, cineva agită o pancartă, pe care se poate citi: Să punem capăt defăimării! Chiar în faţă, sunt fluturate flamuri cu inscripţia Ruşine! Din mijlocul sălii, se pornesc brusc huiduieli. Prin uşile laterale pătrund tineri purtând eşarfele portocalii ale Ligii cetăţeneşti pentru apărarea Constituţiei. Prima salvă de ouă clocite ia în colimator masa acoperită cu catifea de pe podium. Speriat, moderatorul face semn să fie lăsată iute cortina. Lumea scandează: Să apărăm libertăţile noastre democratice!