dummy

Adela Peeva porneşte din Bulgaria natală să cutreiere Peninsula Balcanică, în căutarea obârşiei unui cântec care o fascina încă din copilărie. Spre uimirea ei însă – şi desigur a telespectatorilor – realizatoarea reportajului descoperă că acelaşi motiv muzical, cu texte şi interpretări diferite, pare a fi revendicat de mai toate neamurile care convieţuiesc de secole în acest spaţiu etnic atât de pestriţ. Turcii, macedonenii, albanezii, grecii reclamă melodia în exclusivitate pentru propriul patrimoniu cultural, musulmanii bosnieci identifică aici cu mândrie un străvechi marş războinic, ţiganilor sârbi le evocă şlagărul unei celebre cântăreţe a lor din anii antebelici, sârbii ascultă cântecul cu nostalgică pietate, iar bulgarii cu entuziasmul redescoperirii unui imn al redeşteptării naţionale. Prima fază a dialogurilor, axată pe recunoaşterea motivului propriu-zis, se desfăşoară îndeobşte în armonie. Situaţia devine însă critică atunci când cei intervievaţi sunt confruntaţi cu o interpretare provenind de la altă etnie – câţiva sârbi, adunaţi în cârciumă la un şpriţ şi scandalizaţi la auzul marşului bosniac, ajung pe punctul de a o lua pe reporteră la bătaie, iar într-alt loc un bulgar mai în vârstă afirmă chiar că ar trebui ucişi toţi cei ce pretind că ar fi vorba de un cântec turcesc.

Documentarul TV „Al cui e acest cântec?”, difuzat între timp, printre altele, pe posturi din Europa Occidentală, India, Turcia, Liban, Bosnia, surprinde cu mijloace numai în aparenţă banale miezul unor conflicte, adeseori dramatice şi atingând în culme proporţii de catastrofă la scară planetară, alimentate de încrâncenarea fanatică de a nu admite alt adevăr decât pe cel propriu. Pe acest sol al intoleranţei agresive, stârnite din te miri ce şi în ale cărui adâncuri tulburi mocnesc instincte primitive, manipularea conştiinţelor în slujba unor interese străine oricăror comandamente morale găseşte cel mai prielnic teren de manifestare.

Povestea narată linear de Adela Peeva, a unui cântec căruia turcii îi spun Uskudar, poate servi drept parabolă pentru orice înverşunare absurdă, dar mai cu seamă pentru înfruntarea anacronică dintre adevărurile exclusiviste ale religiilor. Războiul care a dezmembrat şi a pustiit fosta Iugoslavie a avut şi o faţetă, deloc neglijabilă, în planul conflictului religios dintre musulmani, catolici şi ortodocşi. Ceea ce în vremea cruciadelor şi a Inchiziţiei mai putea îmbrăca şi pentru europeni haina credinţei, iar pentru sinucigaşii terorişti de astăzi se mai traduce încă în acelaşi limbaj, nu are mai multă îndreptăţire decât scânteia de ură din privirile înceţoşate de alcool ale sârbilor tăbărând cu pumnii asupra operatorului şi a autoarei reportajului.

Marile religii monoteiste se închină toate aceluiaşi Dumnezeu, revendicându-l fiecare pentru sine şi aruncând fiecare anatema asupra tuturor celorlalte. Ce poate fi mai absurd decât această învrăjbire? Să fie oare Dumnezeu numai al musulmanilor, sau numai al creştinilor, sau numai al adepţilor cultului mozaic? Sau, pentru mai multă precizie, numai al şiiţilor, al sunniţilor, al catolicilor, al ortodocşilor, al reformaţilor, al mormonilor, al, al, al… Ce imagine stranie despre cel Atotputernic şi Atotştiutor au cei care-i atribuie mult prea omeneasca meschinărie de a nu-i primi printre dreptcredincioşii săi decât pe aceia care acceptă o anume dogmă, decât pe aceia care i se roagă fie într-o moschee, fie într-o biserică, fie într-o sinagogă, refuzându-i pe toţi ceilalţi şi osândindu-i la chinuri veşnice! De ce să fie respins de bunul Dumnezeu un cuget curat, pe motiv că crede (sau că nu crede) în infailibilitatea papei, sau în imaculata concepţie, sau în învierea lui Iisus, sau în oricare alt detaliu al catehismului tot mai numeroaselor doctrine care se acuză reciproc de erezie? Trebuie oare un om cu frica lui Dumnezeu, dacă i se închină lui Allah, să-l urască de moarte pe vecinul lui, tot un om cu frica lui Dumnezeu, numai pentru că acesta i se închină lui Iahve – sau invers? Trebuie oare ca bunul catolic din Belfast, spre a ajunge în rai, să-l ucidă pe bunul protestant din Belfast – sau invers? Nu cumva zelul acestei virtuţi ostentative e doar un simplu pretext, un văl de fum al unei false jertfe, sub care se ascunde viciul – ura, invidia, lăcomia, setea de putere…

Dumnezeule bun şi milostiv, ascultă ruga mea de ateu şi dă-le oamenilor minte, fă-i toleranţi şi iubitori, deschide-le ochii, arată-le cum pot vieţui pe acest pământ în armonie şi înţelegere, peste hotarele limbilor şi raselor şi religiilor! Căci tu eşti unul şi, atotputernic cum eşti, n-are de ce să te supere dacă oamenii ţi se închină citind fie din Evanghelie, fie din Coran, fie din Talmud, ba aş zice că nici chiar dacă unii nu ţi se închină deloc, cu condiţia să trăiască în pace cu ceilalţi şi cu propria lor conştiinţă. Precum acel cântec care circulă prin Balcani, Dumnezeu cel Omniprezent nu aparţine nimănui ci, dacă există cu adevărat, este al tuturor, al musulmanilor şi al evreilor, al ortodocşilor şi al catolicilor, al credincioşilor şi al necredincioşilor. Amin!