dummy

A ieşit din parcul care purtase şi el cândva numele lui Stalin, a trecut pe lângă locul unde tronase cândva statuia acestuia, arătând cu mâna întinsă spre viitorul de aur al omenirii, gurile rele spuneau că spre ceasul public de la colţul pieţei, давай час^[1], o glumă pentru care pe atunci ai fi ajuns la pârnaie, dar care reedita în esenţă legendarul cuplet al lui Constatin Tănase, rău era cu der die das, / da-i mai rău cu davai ceas, plătit de acesta zice-se cu viaţa, la doar un an după triumfătoarea intrare în Bucureşti a Armatei Roşii eliberatoare. Lui Anton însă nu-i stătea capul la astfel de evocări, după cum trecerea prin parc nu-i trezise în minte nici ecoul vreuneia dintre nenumăratele ceasuri adorabile petrecute pe malurile Herăstrăului. Se tot gândea cum să-i spună Sarei că l-au dat afară din redacţie, mai ales că nu avea nici o soluţie şi nici măcar nu-i venise ideea că ar fi trebuit să caute vreuna, că doar nu era să stea cu mâinile în sân şi să aştepte să-i pice din cer oferta salvatoare; dar mintea lui încă nu funcţiona normal, fixată cum era asupra dezastrului care se abătuse asupră-i. În cer nu-şi putea pune oricum nici o speranţă, cu cerul îşi încheiase socotelile chiar din clipa în care instructoarea i-a legat la gât cravata roşie iar el, la îndemnul înainte, i-a răspuns cu emoţie în glas tot înainte (variantă românească liberă la будь готов – всегда готов!^[2]), deşi mama lui, căreia credinţa calmă, neclintită, i-a ajutat să treacă cu seninătate prin încercările vieţii, şi n-au fost puţine, făcuse totul cu putinţă, în acele împrejurări potrivnice, pentru a-l feri de rătăcirile unei lumi păgâne şi a-l păstra, măcar pe el, pe drumul mântuirii creştineşti.

Dorinţa mamei ar fi fost ca el să devină preot, ceea ce sub regimul comunist echivala pe plan profesional cu manevrarea pe linie moartă, iar odată cu interzicerea bisericii greco-catolice ar fi fost curată sinucidere, de atâta lucru îşi dădea şi ea seama; n-ar fi acceptat cu nici un chip ca el să o fi făcut cu preţul convertirii la ortodoxie, şi până la urmă ea s-a resemnat, aşa cum cu mulţi ani în urmă, înainte de a se fi măritat, acceptase să lucreze ca învăţătoare, renunţând, din motive pe care nu le-a împărtăşit copiilor ei niciodată, la visul de adolescentă, de a se dedica pe de-a întregul crezului creştin, călugărindu-se. Dar până să se ajungă atât de departe, cât timp ea mai spera să nu fie pierdută orice nădejde, iar el se afla încă la o vârstă când cuvintele ei aveau asupra lui un impact categoric, reuşise să-i insufle credinţa că aceasta i-ar fi chemarea, era la urma urmei tot un soi de manipulare, încât dacă era întrebat ce anume voia să se facă, răspundea plin de importanţă că el va ajunge episcop, să fie simplu preot ar fi fost mult prea puţin pentru ambiţia lui, probabil că dacă ar fi ştiut că în ierarhia bisericească există şi trepte mai înalte, ar fi ridicat pretenţii la rangul de mitropolit sau cardinal, asta numai întrucât un papă greco-catolic era oricum de neimaginat. Avea cinci ani, învăţase de unul singur să citească, ba chiar şi să scrie, dar numai cu litere de tipar, când mama l-a dus la grădiniţa patronată de maici de pe lângă Biserica Bob, era foarte cuminte şi privea pe furiş la codiţele cu funde roz ale unei fetiţe care nu-l băga deloc în seamă, în timp ce repetau în cor frère Jaque, frère Jaque, / dormez-vous, dormez-vous? ^[3], sau savez vous planter le choux / à la mode, à la mode, / savez-vous planter le choux / à la mode de chez nous?^[4] Ceea ce nu le-a fost de mare folos, căci varza o plantau alţii, după o metodă prescrisă riguros de la Moscova, aşa că în anul următor grădiniţa a fost desfiinţată şi, peste încă un an, când avea să intre la şcoală, neconsolata mamă a avut surpriza să constate că şi seminarul teologic al bisericii unite, unde avea de gând să-l înscrie, fusese răspopit, laolaltă cu tot cultul greco-catolic. În prima clasă a apucat totuşi să mai şadă pe băncile liceului care funcţiona în fosta clădire a seminarului, mama lui îşi va fi spus că ceva cucernicie se mai păstra poate între acei pereţi, ceva miros de tămâie, se pare însă că şi autorităţile aveau unele temeri, căci după încă un an au decis să plaseze acolo faimoasa facultate muncitorească, punând astfel capăt oricărui echivoc – iar Anton s-a pomenit, repartizat din oficiu, la o şcoală elementară de cartier.

Fumurilor sale episcopale le-a venit apoi de hac Traian, el îl cam lua peste picior, frăţeşte, pe tema straielor preoţeşti pe care ar fi urmat să le poarte toată viaţa, cu poale lungi ca ale muierilor – un atac perfid la o onoare masculină aflată în stadiu larvar, atac care s-a dovedit până la urmă, prin repetare, destul de eficace. Mama a mai izbutit să-l piloteze până la catehism şi prima împărtăşanie, sfântă taină de care a avut parte pe ascuns, cu concursul binevoitor al preotului romano-catolic de la Biserica Franciscană, un ungur de treabă care, călăuzit de spirit creştinesc, acceptase să-l instruiască pe româneşte – şi astfel a dobândit, prin curs rapid, o brumă de cunoştinţe despre Vechiul şi Noul Testament. Cu asta s-a şi încheiat scurta lui confruntare cu credinţa, căci biserică proprie nu aveau şi după ce o vreme a mai ascultat de îndemul matern de a se prezenta duminica la liturghie – la catedrala romano-catolică, evident, nu la cea ortodoxă – şi-a luat inima în dinţi şi, fără a-i dezvălui tot adevărul, i-a zis mamei că, pionieri fiind, li s-a interzis de la şcoală să mai meargă la biserică, ceea ce de fapt chiar aşa şi era. Nu i-a zis însă că de mai multe săptămâni nu intra la catedrală decât ca să vadă care preot oficia slujba şi despre ce anume predica, asta ca să-i poată spune dacă l-ar fi întrebat (şi ea cam avea obiceiul să-i pună întrebări de control), iar în restul timpului se plimba cu colegii pe corso, că îl mustra conştiinţa şi că nu mai voia să continue cu acel joc duplicitar, dar nici s-o necăjească fără rost mărturisindu-i că încă de mic se plictisea cumplit în timpul liturghiei, că nu putea suferi să stea în genunchi, că-l adormeau psalmodierile latineşti cu acompaniament de orgă, dominus vobiscum / et cum spiritu tuo ^[5], şi că din predicile bolborosite ale bătrânului protopop oricum nu pricepea mare lucru, căci maghiara lui era bună doar ca să poată schimba două fraze, kezét csókolom ^[6], cu mătuşa Erzsike Néni, cu care Jancsi Bácsi se căpătuise tocmai prin Slovacia, încât ea nici după trei decenii nu bâiguia o boabă româneşte, sau ca să facă cumpărături la Alimentara, unde nici vânzătorul şi nici casiera nu te serveau, nem értem, nem tudok románul ^[7], dacă nu le vorbeai pe limba lor.

Să vorbească ungureşte, cât se pricepea, n-a fost niciodată pentru el o problemă, căci la ei în casă, ca în multe alte familii de prin Ardeal, româna şi maghiara se amestecau nu o dată de-a valma şi, pe de altă parte, înfrăţirea oamenilor muncii de orice naţionalitate fiind una dintre tezele de bază ale doctrinei care îi era servită zilnic nu numai la şcoală, îi privea cu un amestec de nedumerire şi clemenţă pe cei ce se baricadau cu îndârjire într-un exclusivism lingvistic. Mama avea o droaie de fraţi şi de surori, unii se căsătoriseră cu români şi se ţineau de români, alţii se căsătoriseră cu unguri şi se ţineau de unguri, dar el nu ştia să se fi născut din pricina asta vreo neînţelegere, dimpotrivă, ori de câte ori se vizitau era mare armonie, chiar dacă ar fi putut să-i dea de gândit, şi nu i-a dat, faptul că maghiara se auzea cu asemenea ocazii mai des decât româna, sau faptul că unchii şi mătuşile aveau, fără excepţie, apelative ungureşti: Wilma Néni, Jancsi Bácsi, Manci Néni, Anuska Néni, Endre Bácsi, Gizi Néni, Pityu Bácsi... Explicaţia era totuşi la îndemână: se născuseră cu toţii încă pe vremea Kakaniei, a monarhiei chezaro-crăieşti (K&K) austro-ungare, copilăriseră la Beregszáz (Beregovo, azi în Ucraina Subcarpatică), fuseseră şcolarizaţi în maghiară, iar mai târziu, când familia s-a stabilit la Satu Mare, revenind într-un fel la vatră, erau cu toţii gata formaţi în acea privinţă, ca să nu mai spunem că în oraşul cu nume de sat, chiar dacă mare, românii practicau pe atunci o limbă bine amestecată – am deschis un ablacău / ca să intre levegheu; / dar n-a intrat levegheu, / ci a intrat un techergheu / şi mi-a furat un lepedeu ^[8] ş.a.m.d. Mama măritându-se cu un român, în familia lor s-a împământenit în chip firesc românitatea, dar fără excese; născut într-o aşezare românească de pe Someşul Mare, tatăl urmase primele clase pe la 1900 la şcoala sătească şi le relata uneori copiilor cât era de büszke, adică mândru, că atunci când venea câte-un inspector ungur, învăţătorul îl punea tocmai pe el să recite faimoasele versuri ale cântului naţional, compuse de Petöfi Sándor – Talpra magyar, hí a haza! / Itt az idő, most vagy soha! ^[9] – iar el recita cu patos, de i se umezeau inspectorului ochii. Când era în toane bune, îi delecta cu amintiri din anii lui de burlăcie, petrecuţi în preajma Primului Război Mondial la Budapesta, unde duminica ieşea la plimbare pe Váci utca purtând melon, guler ţeapăn şi un baston cu măciulie de argint, şi îşi garnisea istoriile, bilingv, cu glume ale acelui timp, care pentru copii aveau un fermecător iz arhaic.

La Beregszáz, unde mama lor, copilă fiind şi trimisă să păzească gâştele, tare ar mai fi vrut să poată merge măcar o dată până la orizont, acolo unde ea credea că se sfârşeşte lumea, să se aşeze pe marginea pământului şi să-şi bălăbănească picioruşele peste abisurile cosmice, la Beregszáz aşadar, părinţii ei vorbeau cu părinţii lor româneşte, când voiau să nu înţeleagă copiii ce se discută. În casă la ei însă, situaţia s-a inversat, se vorbea ungureşte atunci când cei mai mici nu trebuiau să priceapă: o dată, de pildă, când Anton era bolnav şi cei mari au primit de mâncare ceva ce nu se potrivea cu dieta prescrisă lui de medic, o prăjitură pe semne, mama le-a spus să aibă grijă să nu-i vadă, căci va cere şi el, mert ö és kérni fog, şi auzind el doar ultimele cuvinte, fără să le-nţeleagă, dar mirosind că se punea la cale un complot împotriva lui, a izbucnit în plâns, strigând sus şi tare: şi mie-mi trăbă chernifog! Deşi mult timp refuzase să se recunoască în eroul acestui episod clasic din analele familiei, înclinat să-l pună mai curând pe seama fratelui Decebal, care bineînţeles că refuza să şi-l asume, Anton a sfârşit prin a depune armele, admiţând că i se potrivea, totuşi; se pare că într-o vreme plânsul era într-adevăr argumentul său predilect, încât îi ieşise între fraţi porecla Mu-hu-a, o interjecţie prin care ei pretindeau că ar reda suita acutelor scoase de el în momentul când, nemaiştiind cum să-şi impună punctul de vedere, se aşternea pe bocit în speranţa, zadarnică de cele mai multe ori, că dacă nu-i putea convinge pe ceilalţi, poate îi va înduioşa măcar.

Maghiara deprinsă în familie, deşi i-a folosit efectiv la magazin şi la piaţă, eventual şi pentru ca ungurii, cum se spunea, să nu-l poată vinde, nu i-a fost totuşi de prea mare ajutor în înfruntarea repetată cu o gaşcă de copii de vârsta lui de prin cartier, care îi barau calea când venea de la şcoală, cu intenţia ostentativă să răzbune pe pielea lui nedreptăţile Trianonului, despre care îi tot auzeau pe părinţii lor căinându-se, csonka Magyarország nem ország, Nagy-Magyarország mennyország ^[10], sau mânaţi de cine ştie ce alte gânduri total incompatibile cu internaţionalismul proletar. Demnitatea de urmaş al lui Burebista şi Avram Iancu îi interzicea să se umilească în faţa lor, deşi abia îşi stăpânea lacrimile, şi-i era clar că o discuţie cinstită pe tema caracterului profund dăunător al diversiunii naţionalist-şovine ar fi ajutat în acel caz prea puţin, mai ales că nu părea foarte limpede pe ce limbă trebuia purtată; identificându-l însă într-o zi printre agresori pe fiul lui Juci Néni, o vecină cumsecade care venea la ei să spele rufe tot la două săptămâni, şi-a înfrânt orice demnitate şi i l-a pârât acesteia, după care jocul de-a pe-aici nu se trece, un fel de Mărăşeşti sau Păuliş cu semn schimbat, a încetat ca prin farmec şi a putut circula din nou nestingherit pe propria lui stradă, în drumul său zilnic către casă, deşi o vreme a mai trăit cu teama că oricând ar putea să-şi facă apariţia de după primul colţ hoarda aceea sălbatică de pui de huni.

Note:
1. ↑ "dă ceasul!"
2. ↑ "fii gata – gata oricând!"
3. ↑ "frate Iacob, frate Iacob / dormi şi tu, dormi şi tu?"
4. ↑ "ştiţi voi varza s-o sădiţi / prin metoda, prin metoda / ştiţi voi varza s-o sădiţi / prin metoda de la noi?!"
5. ↑ "Domnul (fie) cu voi / şi cu spiritul tău"
6. ↑ "săru’mâna"
7. ↑ "nu înţeleg, nu ştiu româneşte"
8. ↑ ablak = "fereastră, geam"; levegö = "aer"; tekergö = "haimana"; lepedö = "cearşaf"
9. ↑ "Ridică-te maghiare, te cheamă ţara! / A sosit timpul, acum ori niciodată!"
10. ↑ "Ungaria ciungă nu-i ţară, Ungaria Mare e paradisul"