dummy

Nu se ştie cu certitudine când anume a apărut, când a început să se dilate şi nici ce forţe îi alimentează expansiunea. Puţini sunt cei care au îndrăznit să abordeze subiectul dificil al prospectării viitorului său, deşi mulţi se tem că nimic nu-i va putea opri creşterea. Motopia este un oraş în explozie. Dar este el, oare, un oraş?

Imaginaţi-vă o arie delimitată - destul de apoximativ, de altfel - de un cerc cu diametrul cam de 100 kilometri. Perimetrul acestui cerc este alcătuit din peste 100.000 de exemplare dintr-un soi de combine gigantice, aşezate una lângă alta, angajate într-o lentă mişcare radială, către exterior. Pe măsură de, depărtându-se de centru, între ele încep să se formeze intervale libere, alte combine se aliniază în frontul de activitate. Rostul acestor adevărate uzine ambulante, complet automatizate, este de a pregăti ofensiva.

Colinele şi dealurile sunt nivelate, depresiunile sunt umplute, până şi muntele cel mai prăpăstios este redus la un perfect plan orizontal. Pădurile sunt transformate în cherestea şi celuloză, pământul vegetal din câmpii este înlăturat şi tescuit în lacurile anume desecate, fluviile sunt prefăcute în canale acoperite şi întreaga faună este valorificată pe cale industrială. Combinele nu execută însă o simplă operaţie de nivelare: în urma lor, prinde contur o fabuloasă reţea rutieră, alcătuită din autostrăzi multietajate, dezvoltate în zeci de direcţii, intersectate uimitor în dantelării de beton şi asfalt. În ochiurile acestei reţele sunt situate parcaje supra şi subterane, garaje-turn, cu câteva zeci de nivele, hale zăvorâte de enigmatice porţi de metal. La câteva sute de metri deasupra solului pluteşte, zi şi noapte, un nor albăstrui, întins, învăluind întreg orizontul.

Oraşul este locuit, în exclusivitate, de fecunda specie a omobilelor. Viaţa acestora este relativ puţin cunoscută, din pricini lămurite ceva mai jos. Totuşi, unele consemnări au fost făcute de către câţiva reporteri temerari, care au reuşit să se înapoieze de aici, în mod miraculos. Având în vedere tulburarea lor pronunţată chiar în urma unei şederi extrem de scurte, precum şi numeroasele puncte în care relatările se contrazic reciproc, informaţiile socotite demne de a fi puse în circulaţie sunt extrem de sumare.

Existenţa - cea publică, cel puţin - a omobilelor începe la porţile halelor, de unde ies în grupuri compacte, din oră în oră. Se pare că aici îşi fac apariţia numai exemplare mature, de mare litraj. Diferite subspecii se deosebesc între ele doar prin tipul şi poziţia inimii, transmisie, suspensie, şi alte asemenea date anatomice. Fiecare familie este caracterizată printr-o anume construcţie a caroseriei, diferenţierile individuale localizându-se mai ales la nivelul liniei, culorii, numărului de faruri sau limitându-se strict la numărul de înmatriculare. O trăsătură comună, asupra căreia toate relatările sunt identice, este prezenţa unui ochi roşu, ca o rană sângerândă, în creştetul indivizilor, unde clipeşte hidos, fără un sens inteligibil.

Omobilele manifestă o vitalitate irezistibilă, consumată mai ales printr-o deplasare, aparent lipsită de noimă, cu viteze considerabile, în cuprinsul reţelei de autostrăzi, anume destinate acestui scop. Lipsa de sens este, într-adevăr, doar aparentă: în realitate, pe parcursul acestui magic dans al vitezei, se desfăşoară, în forme specifice, procesul selecţiei naturale. Goanei demenţiale pe benzile de asfalt îi supravieţuiesc doar exemplarele cele mai robuste, cu reflexe drăceşti, bine adaptate ritmului infernal al existenţei. Orice defecţiune a frânelor, a sistemului de direcţie şi semnalizare implică riscuri cumplite; cea mai uşoară deviaţie a coloanei vertebrale este fatală. Vehicule speciale, de mare tonaj, transportă cadavrele până în preajma halelor, unde - după o presare prealabilă în forme paralelipipedice - ele sunt recuperate în mod misterios, servind probabil la complicata procreare a noilor bolizi.

În afara orelor de îndelungată, îndârjită înfruntare rutieră, a luptei zilnice pentru existenţă, omobilele cunosc şi scurte răgazuri, în incinta parcajelor. Tăcute, nemişcate, insensibile la apropierea rivalelor, ele zac într-o ciudată toropeală, întoarse adeseori cu spatele spre giganticul ecran pe care rulează, interminabil, un film apăsător, inspirat din viaţa dură a excavatoarelor. Când nu şi-o consumă pe autostrăzi, familiile motopiene îşi petrec noaptea în garajele-turnuri, atinse de un somn metalic, fără vise.

Amănuntul cel mai îngrijorător al vieţii locuitorilor Motopiei - şi care face de-a dreptul odioasă creşterea malignă a urbei - este modul lor de a se hrăni. Pe scurt, aici se practică antropofagia. Principalul aliment al omobilelor sunt oamenii. Atraşi din oraşele lor patriarhale printr-o propagandă mincinoasă, dar bine regizată, capturaţi datorită unei naivităţi proverbiale, oamenii ademeniţi sunt descărcaţi, în număr mare, în gările şi aerogările Motopiei, de unde sunt fie azvârliţi direct haitelor flămânde, fie transportaţi, în vrac, în depozite speciale - numite pompos hoteluri şi legate nemijlocit de edificiile în care familiile localnice îşi petrec noaptea - pentru a le fi serviţi de vii la micul dejun. Sătule, ghiftuite, cu burţile atârnându-le la câteva degete de faţa asfaltului şi aplecându-se leneş la curbe, omobilele pornesc apoi să-şi digere prada. Frunţile lor teşite, opace, ascund gânduri dintre cele mai obscure. Cu excepţia celor câţiva reporteri, amintiţi mai sus - şi care sunt adevăraţii noştri mântuitori, căci primejdia cea mare nu este atât existenţa Motopiei, cât ignorarea acestei existenţe - nimeni nu s-a mai întors din lugubrul oraş. În paranteză fie spus, telefoanele şi scrisorile entuziaste, prin care cei ajunşi acolo îşi exprimă, chipurile, încântarea sau îşi anunţă hotărârea, de-a dreptul neverosimilă, de a se stabili pentru totdeauna în acea urbe, nu pot fi socotite altfel decât acte disperate, smulse sub ameninţarea morţii, dacă nu chiar plăsmuiri ordinare, groteşti, contrafaceri integrale.

Supravieţuitorii povestesc lucruri înfiorătoare despre cruzimea fără margini a omobilelor, care ucid adeseori nu pentru a se hrăni - de altfel se hrănesc numai cu oameni vii - ci din pură plăcere. De îndată ce încep să devină conştienţi de pericolul care-i ameninţă, gândurile prizonierilor se adună concentric în jurul unei posibile, salvatoare evadări. Şi, cum singura soluţie este aceea a unei fugi pedestre, ei încearcă să părăsească celulele nefastelor hoteluri. Sadismul rafinat al localnicilor abia acum îşi arată adevărata măsură: ieşirile nici măcar nu sunt păzite. Omobilele ştiu - şi cinismul lor întrece orice închipuire - că, pe parcursul celor câteva zeci de kilometri, până la hotarele Motopiei, chiar de-ar fi să umble numai noaptea, când traficul este mai redus, iar ziua să se ascundă, oamenii au de străbătut sau de traversat atâtea benzi de asfalt, încât numai o minune le-ar putea îngădui să reuşească. Din fericire, câteva asemenea minuni s-au produs. Dar un număr uriaş de fugari au plătit cu viaţa aceste rare miracole. Căci, lăsându-i să spere şi surprinzându-i apoi pe rând, hăituiţi şi înfometaţi, omobilele i-au strivit necruţător, scrâşnind sinistru, şi le-au lăsat stârvurile să putrezească pe locul cumplitelor execuţii, neîngropate, să le albească oasele pe asfalt, pentru ca înspăimântătoarele hârci să atragă şi altora atenţia, să le sugrume de la început orice gând de împotrivire.