dummy
Sentimentul absurdității existențiale are ca sursă două aporii. Cea dintâi este totodată și cea mai teribilă: ea rezultă din conștiința finitudinii, din perspectiva insuportabilă a morții. Într-un interviu acordat revistei Die Zeit, Thomas Metzinger, un filosof german preocupat de cele mai noi rezultate ale neuroștiinței cognitive, definește astfel impasul: „Noi suntem unica specie a naturii cu o defecțiune înnăscută. [...] Ne stăpânește un imperativ biologic întipărit adânc în auto-modelul nostru: n-ai voie să mori, trebuie să supraviețuiești. [...] Iar cortexul prefrontal, auto-modelul nostru cognitiv, ne spune: nenorocirea cea mai mare cu putință, ea va veni și pentru tine. Aceasta e fisura existențială din auto-model. Nimeni dintre noi n-a fost întrebat dacă vrea să existe, cu acest creier, cu această formă a conștiinței. Iar la urmă nu vom fi întrebați nici dacă suntem dispuși să plecăm. Noi suntem cele dintâi animale care trăiesc asta în mod conștient.” [1] Să notăm că fisura existențială despre care e vorba aici este totodată cea mai crasă dezmințire a pretinsei perfecțiuni a creației. Ca să fie cu adevărat perfect, omul trebuia să fie nemuritor – dar nici pomeneală de așa ceva; conform Vechiului Testament, înainte de a-i izgoni pe Adam și pe Eva din Grădina Edenului, Dumnezeu ar fi spus: „Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el, și să trăiască în veci.” [2]
Constatarea privind absurdul existenței o face, la un mod personal și deci mult mai dramatic, și scriitorul Bujor Nedelcovici: „Atunci când am fost internat în spital – în timp ce agonizam – am trăit experiența propriei morți și am constatat că nu eram pregătit, chiar dacă mă preparasem o viață întreagă. Toate lecturile filosofice și teologice se dovedeau inutile, chiar dacă știam că philos înseamnă iubire pentru înțelepciune și sophein cunoaștere dar și arta de a muri. Acolo, pe patul din spital, în timp ce așteptam... Știam că existența înseamnă ființă pentru moarte, că viața este o deschidere permanentă spre moarte, dar o voință dincolo de voință și rațiune striga în mine... o voință imensă de viață. Nu! Nu era un glas! Nici un urlet! Era un refuz, pur și simplu un refuz, o respingere a tot ce putea să mă nege ca ființă. Esența se revolta din străfundurile ființei neînțelegătoare a acestei absurdități. Voința de [...] a nu accepta inacceptabilul, inevitabilul și implacabilul. Moartea este un scandal? Moartea este cea mai cumplită injustiție?!” [3]
În confruntare cu aporia morții, cel mai simplu răspuns, seducător, e postularea nemuririi: dacă nu nemurirea trupului – imposibilitate vădită, confirmată clipă de clipă, de milenii – măcar cea a sufletului, care nu poate fi nici dovedită, dar nici infirmată. Din această obsesie a nemuririi, care îl chinuia și pe legendarul Ghilgameș pe când îl căuta pe Utnapiștim, își trag seva cele mai vechi Utopii: Vârsta de Aur, Insulele celor Fericiți, Câmpiile Elizee, Grădina Eden, Paradisul. Iar odată cu Paradisul, Religia își încorporează structural Utopia, ca element definitoriu, dar mai ales ca răspuns la gândul terifiant al neființei, gând alimentat totuși, insidios, cu rafinată, ipocrită cruzime: „...căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce” [4] ; sau prin acel memento mori, memento moriendum esse, amintește-ți că trebuie să mori – de parcă așa ceva poate fi uitat vreodată! Nemurirea sufletului, viața veșnică, întru fericire perpetuă, netulburată de coșmarul efemerității – ce miză mai mare ar putea să existe oare, ce promisiune mai tenantă și mai convingătoare? „Stă în această fisură, cum o numiți, obârșia Religiei?” îl întreabă reporterul pe Thomas Metzinger, în interviul amintit – iar el răspunde: „Una din sursele evoluționar-istorice ale Religiei ar putea fi compensarea acestui nou strat în auto-model, care ne rănește.” Religia, deci, ca Utopie: mai întâi de toate, o prișniță pe rana existențială, de nevindecat, a muritorului.
Înclinat să se încreadă mai curând în cele palpabile decât în metafizică, eul pragmatic caută uneori răspunsuri mai pe măsura bunului simț; iar atunci pare a se mulțumi și cu gândul, ceva mai modest, al unei supraviețuiri genetice, adică prin copii, nepoți și strănepoți, prin neam; prin specie, în ultimă instanță. Nu degeaba i se promite lui Avram: „Te voi înmulți nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; și din tine vor ieși împărați.” [5] Ce ușurare, în fața morții, să te poți consola cu ideea că lumea nu piere odată cu tine, că șirul generațiilor viitoare duce mai departe, tot mai departe, memoria strămoșilor, odată cu făclia civilizației. Să te poți mângâia cu speranța că măcar o fărâmă din tine va continua să existe prin urmași, mereu reînnoită, așa cum natura renaște primăvară de primăvară. „Care este deci acel fundament al moralei”, se întreabă scriitorul și jurnalistul Eugenio Scalfari, „în care cu toții, credincioși și necredincioși, să ne putem recunoaște? În ce mă privește, consider că el rezidă în apartenența biologică a oamenilor la o specie. Susțin că în om se confruntă și conviețuiesc două instincte esențiale: cel al supraviețuirii individului și cel al supraviețuirii speciei.” [6] Prin urmare, destinul de muritor al individului ar putea fi compensat prin destinul speciei, întrucât șansele ei de supraviețuire par oricum mai mari. Sau, altfel spus: sfârșitul omenirii e deocamdată o pagină nescrisă, în timp ce sfârșitul fiecăruia dintre noi e pecetluit chiar din clipa când ne ivim pe lume. Dar ce ne facem dacă însăși supraviețuirea speciei e pusă sub semnul întrebării? Mai ales de când profețiile negre se tot înmulțesc! Tot mai multe catastrofe ne amenință: încălzirea globală, suprapopularea, secătuirea resurselor, pandemii letale, războaie nucleare, asteroizi, extratereștri, ba chiar sfârșitul lumii, nu mai târziu de... 21 decembrie, anul curent. Ce-i drept, subiecte grase pentru romanele și filmele științifico-fantastice! Dar cu atâtea Casandre, e greu să mai crezi în supraviețuirea omenirii; și, să recunoaștem, tradiția e veche, de la Apocalipsa lui Ioan la Calendarul Maya și de la Nostradamus la tot soiul de milenarisme, care pretind că ar ști ce se va întâmpla „când se vor împlini cei o mie de ani” [7]. Zisa fisură din auto-modelul individual pare așadar a se lăfăi și peste conștiința de sine a umanității întregi, unde ia proporții cosmice. Și atunci? Ei bine, Religia are și pentru asta un răspuns – evident, tot o Utopie! E drept că nemurirea ne este oferită doar cu prețul Apocalipsei, dar atunci e garantată pentru toată omenirea. Cu o mică notă de... subsol (iar subsol e puțin spus) – nu tot omul ajunge chiar în Paradis, însă asta e altă poveste: „acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” [8].
Așa am ajuns la cea de a doua aporie, nu chiar atât de teribilă, dar nu mai puțin revoltătoare: constatarea că, deși egali în naștere ca și în moarte, ba chiar și în nemurire (cu excepția, cum ziceam, a celor sortiți „plânsului și scrâșnirii dinților”), în viață oamenii sunt dăruiți cât se poate de diferit de către ursitoare, fiecare cu soarta lui aparte, cu zestrea lui genetică, cu inteligența și cu neroziile lui, cu bunăstarea și cu mizeria lui, cu fericirea și cu nenorocirile lui, cu apartenența lui la o familie, un clan, o castă, un neam, o nație, precum și la un moment concret al istoriei, cu suita de evenimente pe al căror fundal se derulează firul, mai lung sau mai scurt, mai încâlcit sau mai neted, al întâmplărilor cotidiene și al episoadelor majore ale propriei existențe. Și iată că Religia ni se înfățișează ca Utopie și într-o a treia ipostază, prin promisiunea deplinei egalități în fața Celui de Sus. Cel puțin în principiu. Pentru că există totuși unii mai egali decât alții, există „aleșii Domnului”, indivizi sau chiar popoare – dar poate că e vorba doar de o chestiune semantică, de interpretare. Oricum, ideea egalității depline, trebuie să recunoaștem, este un adevărat hit! Atât de convingătoare, încât a fost preluată până și de către adversarii Religiei. Revoluția Franceză, spre exemplu: liberté, égalité, fraternité! Ca să nu mai vorbim de Comunism: poate că nu întâmplător Comunismul a sfârșit prin a se preface într-un soi de Religie, cu texte sacre, cu profeți, prelați și mausolee. Poate așa se și explică de ce tocmai Religia a ocupat vidul lăsat de prăbușirea Comunismului...
Religia ca Utopie. Cred că nu e nevoie să fac aici o listă a operelor de literatură speculativă în care această temă ocupă un loc important. Toate bune și frumoase, dar cum rămâne cu Distopia, veți întreba dumneavoastră. Distopia? Foarte simplu: Religia e o frumoasă abstracție, dar gândiți-vă acum la ipostaza ei real-existentă, instituționalizată – Biserica!
München, 18 mai 2012
(Comunicare la ediția 2012 a Colocviului Național „Ion Hobana”, cu ocazia decernării Premiului „Ion Hobana”, Opera Omnia)
(Text publicat în Luceafărul de dimineață Nr.7/2012 și în Revista SRSFF)
.
